In caiac, de la Giurgiu la Venetia

Lucian Ionescu a plecat pe 7 mai in aventura vietii lui.
Lucian Ionescu
Lucian Ionescu
de Andreea Vasile

Una dintre cele mai cunoscute credinte care au facut inconjurul lumii prin cartea lui Paulo Coelho, „Alchimistul”, spune ca atunci cand un om isi doreste ceva, tot universul conspira. Lucian Ionescu s-a convins de adevarul acestor vorbe cand a hotarat sa plece, in caiac, de la Giurgiu la Venetia. Timp de trei ani a construit cu mana lui caiacul pe care l-a botezat „Anaconda” si anul acesta, pe 7 mai, s-a imbarcat si-a pornit pe Dunare sa strabata lumea.

Am vorbit cu Lucian despre ce a insemnat aceasta calatorie, de ce, la aproape 50 de ani, un om cu sotie si copil decide ca vrea sa vada daca, in viata fiind, mai este cu adevarat si ... viu.

Giurgiu - Venetia. De ce ati facut aceasta calatorie cu caiacul, unul facut chiar de mana dvs.?

Pentru a inspira, pentru a promova, pentru a motiva. Desi toate acestea sunt scopurile mele directe, nici unul dintre ele nu a determinat calatoria. Adevaratul motiv a fost undeva in mine, o flacara care ma ardea. Aceasta calatorie trebuia facuta. Devenise impetuos necesara. Caiacul nu a fost decat un mijloc, o solutie a unei probleme.

Cum ati descrie viata dvs. pana la decizia de a pleca cu caiacul?

Banala, searbada, plictisitoare. O mica rotita a unui sistem redundant al unui mecanism inutil.

Ce ati simtit cand ideea acestei calatorii a inceput sa isi faca loc in mintea si in inima dvs.?

Am cateva principii in viata, mai degraba coduri de conduita. Unul dintre ele este ca atunci cand ceva este imposibil, trebuie desfacut in mai multe parti. Apoi trebuie rezolvate partile simple, usoare. Ele sunt de fapt mare parte din problema. La sfarsit ramane imposibilul. Veti fi uimiti de ce pondere mica are. De obicei imposibilul izolat e atat de mic, incat il veti percepe ca pe ceva dificil. Dar dificil inseamna realizabil.

Caiac nu am avut, asa ca l-am construit. Pe masura ce avansam cu proiectul, au inceput sa apara si sponsorii. Bani de mancare nu am avut. Dar cu trei zile inainte de plecare am fost finantat cu banii necesari pentru aproape trei luni. Ultimele echipamente, printre care costumul etans, indispensabil, le-am primit pe drum, undeva pe la Vadul Oii. Cu toate ca finantarea era total insuficienta, am plecat. In timpul calatoriei, pe masura ce avansam, tot mai multe persoane au inceput sa ma urmareasca pe internet si sa ma sprijine financiar. Multumita lor am reusit sa termin si cu multi am ramas prieten.

Cand vrei cu adevarat ceva, tot ce te inconjoara devine un urias vortex, in centrul caruia te afli si a-l carui unic scop este de a atrage reusita proiectului din centrul sau. Intai incet, rarefiat, iar pe nesimtite devine atat de puternic, incat lucrurile incep sa se precipite, sa se lege singure, iar problemele par sa se rezolve de la sine, inainte chiar de a le acorda atentie. Despre acest fenomen stiam dinainte, si este cat se poate de real. Cu cat un proiect incepe sa prinda contur, cu atat mai usor te poti face inteles si cu atat mai mult lumea incepe sa creada in el. De multe ori banii necesari unei expeditii se obtin in ultimul moment, uneori chiar dupa plecare. Nu odata, in timpul calatoriei, ramas fara bani si cand mancarea era pe terminate, ma trezeam ca imi intrau in cont banii necesari aprovizionarii.

Intrebarea era ce am simtit. In conditiile expuse, la inceput m-am simtit cal de povara, pentru ca apoi sa ma transform intr-o puternica locomotiva. La inceput am simtit frustare, pentru ca la sfarsit sa simt exuberanta.

La ce v-ati gandit inainte sa plecati in expeditie?

La aceasta intrebare mi-e greu sa raspund. Asa ca voi face o comparatie. Ma refer strict la momentele dinaintea plecarii, de cand eram pe malul Dunarii si pregateam caiacul si pana la vreo ora dupa ce am plecat. Mintea imi era blocata de intensitatea sentimentelor avute. Am incercat aceleasi trairi ca atunci cand m-am insurat. Un amestec de emotie, bucurie si teama ce imi paraliza creierul. Habar nu am ce s-a intamplat atunci. Filmul evenimentelor se desfasura parca in reluare, iar eu asistam la ele fara a intelege ce se petrece.

Ce v-ati imaginat despre calatorie inainte sa o incepeti si cum a fost in realitate?

Realitatea a fost exact cum mi-am imaginat, dar de zece ori mai dura.

Lucian Ionescu
Lucian Ionescu

Un drum foarte lung, pe care l-ati facut de unul singur. La ce anume v-ati gandit in tot acest timp, cand strabateati apele Europei?

La cartea pe care vreau sa o scriu si la faptul ca lucrurile nu se pot termina aici. Cu timpul, o noua calatorie a inceput sa devina necesara.

Ce ati descoperit nou despre dvs. in aceasta calatorie?

Mi-am descoperit limitele, faptul ca pot rezista la uzura fizica si psihica pana la limite ce mi se pareau absurde sau imposibile inainte. Acum stiu ca pot merge mai departe, atunci cand oricine si-ar pierde speranta si ar abandona. Am remarcat puterea vointei umane. Au fost situatii cand organismul era complet epuizat, sau cel putin asa credeam. Ud, hipotermic, golit de energie, gaseam totusi resursele de a mai vasli inca doua-trei ore prin ploaie si vant, pe o mare agitata, pana gaseam un loc unde puteam trage la mal. Iar acolo nu era vreun loc caldut, pentru a ma pune pe picioare, ci incepea rutina. Cort, saltea, sac de dormit, baterie. Apoi mancarea. Nu ma astepta nimeni cu ceai fierbinte. Realitatea poate fi dura.

Ce a renascut in mintea si-n inima dvs. in aceasta calatorie, emotii si idei de care, poate, in confortul de zi cu zi ati uitat?

Aici e simplu. Sentimentul de libertate si bucuria de a trai. Intens.

Care au fost cele mai dificile momente pe traseu?

In mod paradoxal nu furtunile, ci zilele cand am fost fortat sa stau; in asteptarea vreunui colet, in urma unei reparatii, sau mai stiu eu ce altceva. Mi-am propus sa nu ma sperii pe mare si cu o singura exceptie, am reusit. Nu e nimeni acolo sa ma ajute cand ma prinde vreo furtuna. Cu totul alta era situatia cand ajungeam la mal. Cadeam pe plaja paralizat de emotii. Mi se inmuiau picioarele si panica punea stapanire pe mine. Dar in zece-cinsprezece minute trecea. Cand stateam mai mult de o zi intr-un loc, incepeam sa cunosc oameni, sa ma apropii de ei, sa comunic cu ei. Apoi imi era greu sa ma despart. O stare de melancolie ma coplesea. Uneori, in special cand am plecat din Itea, m-a tinut vreo doua saptamani. In mod cert nu as fi abandonat calatoria, indiferent de motive, dar uneori singuratatea doare.

Care a fost reactia familiei dvs. cand i-ati spus ce aveti de gand sa faceti?

Am spus mai devreme ca aceasta calatorie devenise necesara. Cel putin pentru mine. Am sentimentul ca atunci cand i-am spus prima data sotiei mele, se cam astepta la asta. Si nu este nimic ciudat aici. E vorba de pasiunea pe care o aveam, de turele solitare facute pe rauri si lacuri, de ce anume si cat timp alocam cititului pe aceasta tema, de discutiile si de entuziasmul pe care il aveam cand vorbeam cu sotia mea despre calatoriile altora cu caiacul.

Cum v-au intampinat oamenii pe drum?

Alta intrebare usoara, dar dificil de exprimat. Sa zicem ca nu voi mai fi tipul nesociabil de pana acum. Ca am descoperit ce inseamna oamenii si cat de minunati pot fi. Voi scrie o carte. Acest subiect va fi descris pe larg. Sunt uimit si acum de bunavointa, increderea si empatia majoritatiii celor intalniti.

Ce ati simtit cand ati intrat in Venetia?

Bucuria reusitei, tristetea sfarsitului si speranta unei viitoare calatorii. Fiind si Cornelia, sotia mea, acolo, tristetea a disparut insa repede.

Ce ati vrea sa stie ceilalti despre calatoria dvs?

Tot ce vreau, va fi scris in carte. Mesajul meu sper sa fie suficient de puternic. Asa cum altii m-au inspirat si motivat pe mine, sper ca si eu voi inspira la randul meu pe altii.

Cu ce ati dori sa ramana in minte fiica dvs. in legatura cu aceasta calatorie curajoasa a tatalui?

Sa stie ca am facut-o. Daca vrea mai mult, va trebui sa faca propria sa calatorie.

Va simtiti mai puternic dupa aceasta calatorie?

Cu certitudine da. Dupa ce am infruntat furtuni fara a vedea tarmul, cand eram un pai in furia apelor si totusi reuseam, o anumita stapanire de sine, un echilibru interior a pus stapanire pe mine. Cand voi fi pus in fata unei situatii dificile in viata, intotdeauna imi voi aminti prin ce am trecut.

E iarna, deci veti lua pauza, insa la anul va ganditi la o alta asemenea calatorie?

Este posibil, dar putin prea aproape. Nu cred ca am timpul necesar pentru definitivarea proiectului si obtinerea fondurilor. In caz ca nu reusesc, cu siguranta in anul urmator.

citeste mai multe despre
Urmatorul articol