Cinci momente grele la Tor des Géants

Spuse de romanii care au trecut p-acolo.
Tor de Geants 2016: Adrian Grigore este unul dintre cei patru romani care au ajuns la finish-ul competitiei din 2016.
Adrian Grigore la Tor de Geants © Jeantet Stefano
de Andreea Vasile

Una dintre cele mai grele curse de anduranta din Europa are loc in fiecare an in Valea Aostei, o regiune autonoma din Italia. Tor des Geants aduna in fiecare an aproape 1.000 de participanti, dintre care aproximativ 60% reusesc sa termine calatoria care aduna 330 de km, 24.000 de metri diferenta totala de nivel si aproape 150 de ore de nesomn, caci acesta e timpul maxim in care cursa trebuie incheiata.

Anul acesta, cinci romani au plecat la drum si 4 dintre ei au reusit s-o incheie. Din cauza unor probleme serioase de sanatate, blocaj renal, Tibi Useriu, castigator al cursei infernale de la inceputul anului, 6633 Ultra la Cercul Polar, a fost nevoit sa se retraga dupa prima zi. Am vorbit, asadar, cu Viorica Malai, Adrian Toma, Adrian Grigore si Daniel Musat, cei care au trecut linia de sosire, despre cele mai grele momente din cursa asta, care in acest an a avut loc intre 11 si 18 septembrie.

Viorica Malai

Are 41 de ani si a alergat cu numarul 357 in concurs, pozitia pe care se afla in momentul opririi cursei de anul trecut. A terminat concursul pe locul 98 la general si pe locul 13 la ”open fete”.

”Nu as putea sa adun 5 momente grele de la TDG de anul acesta. Stiam aproximativ ce ma asteapta si porneam in cursa mai relaxata si pregatita in comparatie cu anul trecut: traseul imi era in mare parte cunoscut, la fel organizarea si logistica evenimentului; in 2015 am suportat ostilitatea vremii la maxim si acest aspect nu ar mai fi fost o surpriza in 2016, mai ales ca echipamentul obligatoriu cuprindea acum si coltari”, spune Viorica, care a decis sa impartaseasca cele mai dificile 5 momente de anul trecut si de anul asta de la TDG.

Tor des Geants 2016: Viorica Malai spre Deffeyes
Viorica, in drum spre Deffeyes © Neyroz Giorgio Augusto

TDG 2015 - coborarea de pe Col Fenêtre (2.854m) spre Rhêmes (1738m, km 65.6), adica - 1116m in 4 km, pe care i-am parcurs in vreo 4 ore in loc de o ora. Era ploaie si noapte. Ploua atat de tare incat se auzeau bucati de stanca rostogolindu-se in departare. Ma tot intrebam daca o sa cada ceva si peste noi. Nu vedeam mai departe de lumina frontalei. Incepand cu altitudinea de 2.500m, ploaia se transforma in lapovita si, dupa aceea, in ninsoare. Ma simteam ca la o lectie-film de stiinte naturale. Din cauza zapezii si a ghetii, urcarea spre Col Fenêtre devenea din ce in ce mai anevoioasa si tare m-am bucurat cand am ajuns in varf. In varf insa ma astepta o "surpriza" – o panta foarte abrupta si sinuoasa acoperita cu gheata si fara parapet, desigur. Eu nu stiam cum sa cobor pe asa ceva! I-am cerut sfatul lui Adi (n.red. Adi Toma), m-am uitat cum fac alti participanti si am coborat centimetru cu centimetru, rezemandu-ma in betele pe care le tineam in fata si incercand sa calc cat mai apasat. La frica si nesiguranta mea s-a adaugat si o participanta japoneza care cazuse si aluneca spre mine prinzand viteza. Purtam cu totii suprapantaloni, care aluneca excelent pe gheata. Norocul meu a fost ca am gasit o piatra de care sa ma prind cu mainile si ca fata nu era foarte grea. Altfel ar fi trebuit sa invatam sa zburam in regim de urgenta amandoua (rade).

TDG 2015 – raul de inaltime de pe urcarea spre Col Loson (3299m) resimtit prin dificultatea acuta de a respira (parca aveam o punga trasa pe cap), palpitatii, dureri de cap si ameteala. Nu mai puteam avansa intr-un ritm constant si eram nevoiti sa ne oprim sa ne tragem sufletul. Adi (n.red. Toma) avea ochii injectati cu sange. Am incercat sa fac 100 de pasi, dupa care sa stau rezemata in bete ca sa respir. Aerul nu imi ajungea, asa ca am redus segmentul de inaintare la 60 de pasi. Incepand cu a treia zi a cursei, corpul se adaptase si nu am mai avut aceasta problema, ce-i drept, nici nu am mai avut de urcat la o asemenea altitudine. Anul acesta am mers la TDG cu cateva zile mai devreme, pentru adaptarea la altitudine.

Tor des Geants 2016: Viorica Malai inainte de finish
Viorica la finish © Roberto Roux

TDG 2015 - oprirea cursei: un moment foate neplacut si greu de "digerat" pentru mine. Mintea mea interpreta faptul ca nu am trecut linia de finis ca pe un esec personal, desi era evident ca nu aveam nicio putere de decizie in ce priveste oprirea sau continuarea cursei. Strategia noastra cu Adi (n.red. Toma) a fost sa pastram resursele pentru ultima parte a cursei, cand aceasta a fost oprita. Prin urmare, m-am intors in 2016 ca sa o fac pana la capat.

Aclimatizarea 2016: ideea a fost sa petrecem cu Adi si Tibi (n.red. Useriu) cateva zile la o altitudine de peste 2.500m ca sa ne acomodam cu presiunea si aerul rarefiat. Cu aceasta ocazie urma sa facem si cateva drumetii prin locuri de o frumusete care iti taie respiratia aflate in preajma refugiului Deffeyes. In plimbarile noastre pe creste si printre ghetari au fost cateva momente in care m-am confruntat cu o nebanuita frica de inaltime.

La coborarea de pe Col di Planaval (3.016m), de exemplu, m-am speriat un pic. M-am trezit ca trebuie sa cobor ca de pe un zgarie-nori devastat de cutremur. Totul se misca sub picioarele mele si m-am panicat putin. M-am asezat pe acele pietre, dupa care m-am culcat pe spate ca sa respir. Pentru baieti, acea coborare nu a fost o mare chestie si o luasera inainte spre ghetarul Ruitor. Le multumesc ca m-au lasat sa ma descurc singura. Acea situatie mi-a oglindit cata putere am in mine, de fapt. Urma sa plec in cursa cu mai multa incredere in fortele proprii.

TDG 2016 – lipsa de somn m-a lovit pe coborarea de pe Col Lasoney spre Gresonney: nu mai aveam control asupra propriului corp, era intuneric. Daca ar fi existat o poteca, m-ar fi ajutat, dar se cobora pe un teren cu pietre si smocuri de iarba. In acea situatie, probabilitatea unei accidentari era destul de mare. Simteam ca am nevoie de doar 10 minute de somn ca sa ma pot reconecta. Am incercat sa ne oprim sa stam un pic pe o piatra, dar vantul si umezeala ne-au repus destul de repede in miscare. A trebuit sa continui sa ma deplasez "in regim de zombie" pana la urmatorul punct de control, Refugiul Loo, unde am fost lasata sa atipesc putin cu capul pe masa cu alimente; acolo nu aveau prevazute locuri pentru somn.”

Tor de Geants 2016: Adrian Toma la Col de Nanna
Adrian Toma © Arhiva personala

Adrian Toma

Are 45 de ani, a fost numarul 358 in concurs si a terminat pe locul 97, loc final. Anul trecut a facut cursa alaturi de Viorica Malai, la fel si anul acesta, cand au trecut impreuna linia de sosire.

In prima zi a fost extrem de cald. In Alpi nu mai plouase de doua saptamani si era peste tot un praf extrem de fin, praf pe care il ridicam in aer, alergand. Caldura a facut ca piciorul sa transpire constant in pantofi, iar praful a patruns prin pantof si s-a amestecat cu transpiratia, formand o chestie abraziva si iritanta, astfel incat m-am ales cu multe basici intre degetele de la picioare si cu pielea piciorului iritata. Basicile sunt extrem de dureroase, iar tot ce poti sa faci este sa te obisnuiesti cu ideea. Treptat, neuronul se acomodeaza si durerea devine suportabila. Nu dispare, dar te obisnuiesti cu ea. La fel s-a intamplat si dupa ce a inceput sa ploua, s-au format alte basici, din cauza alergarii prin apa, timp de multe ore.

In etapa a 4-a, cea mai grea din concurs, pe urcarea spre refugiul Balma, am ramas fara energie. Eram deja dupa trei zile si trei nopti de concurs, etapa grea, soare, cald. Eram perfect lucid, dar corpul era golit de energie, ma miscam ca o marioneta. Tot ce poti face este ... sa mai faci inca un pas, dupa care sa repeti procedura. Mai aveam de urcat 1.000m pana la refugiu, unde stiam ca o sa pot manca. In asemenea situatii imi spun, in mod repetat „daca mai fac inca un pas, voi ajunge la final”.

Cand sa ajungem in varf, pe Col Lasoney, Viorica (n.red. Malai) a clacat, nu mai putea sa stea in picioare. Mi-a zis: „Am nevoie de 10 minute de somn ca sa imi revin”. Incercam, ne punem pe jos si o tin in brate, dar e atât de frig incat, dupa 3 minute, tremuram incontrolabil. I-am zis: „Vio, trebuie ne miscam, altfel aici murim”, iar ea a raspuns: „o sa incerc ...”. In varf de munte nu te poate ajuta nimeni. Caldura o generezi mergand, iar daca nu poti nici asta, e grav. Era ca o marioneta, picioarele ii balanganeau incontrolabil sub ea. Ma uitam cu groaza si ma minunam cum de nu isi rupe piciorul, ceea ce se intampla acolo cu siguranta nu era sub controlul ei. In 2 ore am ajuns la urmatorul punct de control unde a pus capul pe masa si a adormit instantaneu. Un voluntar a iesit si mi-a spus „La cum doarme, numai maine se mai trezeste”. Dupa 11 minute a ridicat capul si a spus: „Hai sa plecam”. Cum treci peste asa ceva? Cu tot calmul din lume. Oricum nu poti face nimic, daca te agiti, nu poti decat sa agravezi situatia.

Tor de Geants 2016: Adrian Toma si Viorica Malai
Adrian Toma si Viorica Malai in a 3-a noapte © Arhiva personala

Refugiul Cuney. Intram in cort si dupa o secunde se declanseaza prapadul: incepe o furtuna extrem de puternica, ploaie si vant. Curgea apa prin cort din toate partile. Decidem ca e periculos sa plecam mai departe, asa ca ne odihnim. Dupa cateva ore era cam la fel, dar iesise soarele, asa ca decidem sa plecam mai departe. Practic nu mai erau poteci, erau rauri peste tot, apa peste tot. Frig, lapovita si ninsoare. Cum rezolvi problema? Simplu: incepi sa alergi. Atata vreme cat poti alerga, frigul si apa nu te pot rapune. Nici chiar ninsoarea. Totul este sa nu te opresti.

Ultima urcare, catre refugiul Frassati si Col Malatra. A cincea noapte de concurs. Neuronul cedeaza. Sunt perfect lucid, dar imaginea pe care o vad se misca de parca as fi intr-un avion care se prabuseste. Privarea de somn te aduce in final la asa ceva. Oricata energie ai, nu te ajuta cu nimic. Te misti ca si cum ai fi beat, nu poti sta drept, nu poti merge drept oricat ai incerca, creierul se disociaza de corp, nu mai are puterea sa il controleze. Ce faci? Daca poti, dormi 10-20 minute si iti revii. Cum dormisem 30 minute cu o ora inainte, deduc ca oricum nu m-ar ajuta, e lipsa mult prea mare de somn, asa ca merg mai departe. Pasi mici, ma sprijin in ambele bete si sunt atent sa nu pic in ceva prapastie. Trebuie sa nu te sperii si sa ai rabdare pana cand neuronul isi revine. Daca dupa doua ore nu isi revine, trebuie sa te culci, altfel devine extrem de riscant jocul asta, efectiv nu mai stii daca ceea ce vezi este real sau nu.”

Tor de Geants 2016: Daniel Musat, unul dintre cei patru romani care au terminat concursul din acest an.
Daniel Musat © Arhiva personala

Daniel Musat

Are 46 de ani, si se prezenta in punctele de control ca numarul „uno, quattro, cinque, sei” (1456). A terminat cursa pe locul 208.

Pot incepe cu angoasele dinaintea concursului, cand am simtit ca am in fata un mare necunoscut si ca nu stiu daca ii pot face fata, daca sunt pregatit. Si pentru prima oara am apelat la prieteni via Facebook, postand updates. Ca mai intotdeauna la angoase, se asorteaza bine un vin rosu (din Valle d’Aosta) (rade).

Dupa plecarea din Valgrisenche, era trecut de miezul noptii si am depasit primii concurenti, care se resimteau fizic. Cand am ajuns la refugiul Chalet de l’Epée, am simtit brusc senzatia de rau si greata. Cumva o asteptam, stiam ca o sa apara 'ceva', insa chiar si asa, m-au trecut fiorii surprizei. Mi-aduc aminte ca am gandit 'nope, nu se poate, lasa-ma’n pace!' Cateva ceaiuri si (multa) lamaie mai tarziu, eram 'up & running.'

Cei patru romani de la Tor des Geants 2016: Viorica Malai, Adrian Toma, Adrian Grigore si Daniel Musat.
Cei patru romani de la Tor des Geants 2016 © Arhiva personala

Coborarea catre refugiul Niel a fost cumplita. Oboseala acumulata, senzatia de hamster ce invarte inutil rotita, multa frustrare. Vedeam luminile din vale, coboram, urcam, urmam cararea stanga/dreapta si ele nu se apropiau. Nici acum nu stiu daca erau aceleasi sau nu. Mergeam pe pilot automat. Era o poteca infecta cu stanca uda si pamant negru alunecos (simular cu Valea Urzicii/MPC). Mergeam si boscorodeam de zor pe cel ce gandise traseul, mi se parea ca a fost lungit si intortocheat intentionat. Ulterior mi-am dat seama ca a fost ultima oara la TDG cand 'am luptat' cu cursa, dupa aceea m-am 'predat'. I-am trimis Luizei, sotia mea, un SMS in care-i spuneam ca nu stiu daca mai pot pleca de acolo si, printre incurajari, era si intrebarea 'ce te doare?' la care mi-am dat seama ca nu aveam un alt raspuns decat 'mintea.'

Ajuns la Cogne (Base Vita #2), am realizat ca nu m-am pregatit deloc pentru acest moment al cursei: nu-mi luasem nimic pentru spalat. Pur si simplu, in schema mea mentala, nu incapuse si acest aspect, plecasem sa alerg de la A la B, sa fiu atent la nutritie si sa nu trag foarte tare intr-o cursa multi-day. Dar sa merg la dus nu-mi trecuse prin cap. Asa ca am fost permanent in cautare de resturi de sapun/ sampon si 4 zile m-am sters cu un (acelasi) buff.

Nenumarate momente de indoiala („oare voi fi in stare?”) si de impins inapoi ganduri de oboseala („ei, gata, hai ca ai mers destul, poti sa te asezi jos 10 minute”). In primele 2 zile mantra „pain is temporary, quitting is forever” a ajutat. Dupa aceea, pur si simplu, erau inlaturate de un soi de sistem imun dezvoltat ad-hoc. Poate ca avea legatura cu acel moment de la refugiul Niel, cand s-a intamplat „predarea”.

Tor de Geants 2016: Adrian Grigore, unul dintre cei patru romani care au terminat concursul din acest an.
Adrian Grigore in Refugiul Frassati © Giorgio Augusto Neyroz

Adrian Grigore

Are 30 de ani, a pornit cu numarul 1284 in concurs si a terminat pe 262.

”Coborarea spre Oyace a fost foarte lunga (10 km cu 1400m diferenta de nivel), fara un punct de alimentare foarte bogat inainte si mai ales fara apa. Fix inainte de intrarea in localitate, picioarele nu ma mai ascultau atunci cand mergeam, dar inca puteam sa alerg in linie dreapta pe distante scurte (sau cel putin asa credeam eu). Am reusit sa ajung in cladirea unde era punctul de control si m-am prabusit pe o banca. Daniel Musat mi-a adus ceva de mancare pentru ca nu puteam sa ma mai ridic, iar de la organizatori am primit... paracetamol. Cum paturile erau ocupate, am dormit cam 2 ore pe o masa. Cand m-am trezit, am mancat si am plecat mai departe.

Etapa a patra, intre Donnas si Gressoney, este cea mai lunga (57,6 km) si are cea mai mare diferenta de nivel dintre toate (5.258m). Din cauza oboselii, am incurcat punctele de alimentare si am crezut ca am ajuns la Niel. Bucuria mi-a fost scurta. Altimetrul nu prea batea cu hartile mele si mi-am dat seama ca mai aveam 6 km de „coborare”: bolovani, lespezi, noroi proaspat de la ploaie si, din loc in loc, cate o urcare care sa iti mai taie avantul. Mancarea din rucsac era pe terminate si nici in punctul de alimentare nu se puteau lauda cu cine stie ce. Doua ore mai tarziu reuseam cu greu sa ajung la Niel, unde o portie mare de mamaliga cu carne tocata si 15 minute de stat cu capul pe masa m-au pus inapoi pe picioare.

Intre ultimele doua puncte de control, Malatra si Refugiul Bertone, sunt cam 10 km care pareau plat pe profilele de altitudine. Am aflat la fata locului ca nu era asa. Eram atat de aproape de finish, dar in loc de coborare sau cel putin curba de nivel, poteca se incapatana sa fie un sus-jos continuu. Aveam o glezna umflata si tot ce imi doream era sa ajung mai repede la finis. La inceput eram nervos, parca ma luptam cu poteca, la fiecare urcare ma intrebam ce i-a determinat sa o traseze asa, dar apoi m-am linistit. Oricat m-as fi luptat si consumat, poteca ar fi ramas la fel.

Tor de Geants 2016: Adrian Grigore, unul dintre cei patru romani care au terminat concursul din acest an.
Adrian Grigore © Arhiva personala

Coborarea de la Chardonney spre Donnas se anunta a fi o portiune simpla. 18 km in care sa cobori 1.000m. Planul? Ceva alergare si apoi relaxare in Donnas. In final, au fost 4 ore si jumatate de poteci presarate cu bolovani si urcari ce au totalizat cam 500m. La jumatatea distantei, in punctul de control Pontboset, am ajuns infometat, asa ca am mancat toate prajiturile pe care le mai aveau pe masa. Asta mi-a dat o energie surprinzatoare, astfel incat am inceput sa alerg, cel putin pe unde am nimerit o poteca de pamant.

In baza Valtournenche am pierdut cel mai mult timp. Ajunsesem acolo impreuna cu Daniel Musat si am stabilit sa continuam impreuna cursa. Dupa 2 ore de somn, a sunat alarma si ne-am trezit, dar afara ploua torential. Am prelungit somnul cu o ora, dar ploaia nu parea sa se opreasca. Tot intrau in baza oameni uzi leoarca, iar unii chiar tremurau. Cu un astfel de spectacol iti cam pierea cheful de plecat. Am pregatit echipamentul si am avut norocul cand am plecat sa prindem o pauza intre reprizele de ploaie.

Vrei sa ramai la curent cu cel mai tare continut de pe RedBull.ro? Aboneaza-te la singurul newsletter care iti da aripi!

citeste mai multe despre
Urmatorul articol