În 2020, fotograful Adi Bulboacă și videograful Sorin Florea au plecat în Canada, la cursa 6633 Arctic Ultra, să-l urmărească pe alergătorul Vlad Pop într-una dintre cele mai grele ultramaratoane din lume. Adi și Sorin și-au propus atunci să realizeze un documentar despre cum condițiile extreme din cursă îi determină pe alergători să experimenteze halucinații. Vlad Pop era personajul principal al poveștii lor.
Acolo, Adi Bulboacă a descoperit comunitatea 6633 Arctic Ultra și s-a simțit ca acasă. Organizatorii și alergătorii l-au primit cu brațele deschise, prieteniile s-au legat cu ușurință, așa că a început să se gândească cum ar fi să participe și el, într-un viitor îndepărtat, la aventura asta. Ba chiar a întrebat, ”Dacă încep să mă antrenez azi, pot veni aici peste cinci ani?” Spre surprinderea lui, organizatorii i-au spus că dacă începe să se antreneze imediat, poate participa la cursă chiar și peste numai un an.
Un an de zile să te pregătești pentru un ultramaraton de 620 km la Cercul Arctic când n-ai mai alergat niciodată? Părea o misiune imposibilă pentru Adi, care nu mai făcuse mișcare ca lumea de peste 15 ani. Dar dacă alții, care se pricep mai bine, i-au spus că așa ceva ar fi realizabil, cine e el să-i contrazică?
În 2021, lumea întreagă a stat pe loc din cauza pandemiei. Dar în 2022, fotograful a revenit în Canada și-a continuat să lucreze la documentar. De data asta, el mai avea un plan: să meargă cât mai mulți kilometri și ore întregi noaptea, cu frontala pe cap, prin frigul năprasnic de la Cercul Arctic, și să vadă cum se-nțelege cu frica de întuneric și necunoscut. Era un fel de pregătire pentru când va participa pe bune la cursă. Dar a evitat să pună presiune pe el sau să aibă așteptări nerealiste. A luat totul ca pe un exercițiu și-o provocare cu propriile limite, fără să-și dorească să facă pe eroul. Voia pur și simplu să vadă până unde poate merge!
Adi își amintește: ”Am ieșit într-o noapte, am coborât din mașină, i-am spus colegului meu Sorin, <Du-te mult înainte, nu-mi spune că sunt 8 km sau 10 km sau 16 km, doar promite-mi că mă aștepți.> M-am simțit foarte bine, mi-a plăcut foarte mult, am zis: <Oficial, I am doing this!>”
S-a înscris în cursa din 2023, s-a întors acasă și-a început transformarea - Adi a avut un an de zile la dispoziție să se pregătească pentru aventura vieții lui. Let's go!
În 2022, după ce ai ajuns pentru a doua oară la Cercul Arctic, și ți-ai dat seama că poți învinge teama de întuneric și frig, te-ai înscris în cursă și apoi ai venit acasă. Cum ai început pregătirea pentru cursa vieții tale?
Cu două luni înainte să merg ca fotograf pentru a doua oară la 6633 Arctic Ultra, am început să alerg. Mai exact pe 31 decembrie 2021, să nu fie pe 1 ianuarie, să nu arate ca o rezoluție de Anul Nou. (râde) Îmi doream să văd care mi-e nivelul și de unde trebuie s-o apuc. Era prima alergare după foarte mult timp.
Eu îmi doream să alerg și visam la un maraton. Dar știam că asta vine la pachet cu disciplină: cu un program de antrenament și un program de nutriție. Până atunci, mai încercasem să alerg, doar că făceam asta haotic. Timp de câteva luni, reușeam să mă mobilizez să ies de două - trei ori pe săptămână și întotdeauna alergam cât puteam de tare. Mă gândeam că, dacă îmi doresc să slăbesc sau să pun masă musculară, atunci trebuie să depun efort. Așa că, după ce alergam oriunde între 800 m și 1.5 km, mă întindeam pe jos că nu mai puteam. (râde)
Pe 31 decembrie 2021, am făcut același lucru: am alergat cât am putut de repede, am alergat puțin peste 3 km. Pe 1 ianuarie 2022 mi-am zis, „Stai un pic: eu mă antrenez pentru anduranță. Viteza nu mă interesează. Hai să alerg un pic mai încet.” Și rezultatul a fost cum speram – am alergat un pic mai mult și mi-am propus ca, până la sfârșitul lui ianuarie, să pot să alerg 10 km fără oprire. Și mi-a ieșit distanța asta după trei săptămâni. Asta m-a motivat foarte tare, căci am înțeles că, dacă ai antrenament, se poate. În plus, am obținut ce urmăream – rutina și obiceiul de a alerga.
Când a fost momentul în care ai simțit că ai nevoie de susținere în antrenamente, că vrei să le faci și mai cu cap?
Știam despre 321sport de vreun an sau doi, de la prieteni care trecuseră prin experiența asta și o lăudaseră. Mie îmi venea greu să cred că există un loc, un grup care primește pe oricine, indiferent de nivel, și nu judecă, așa că mi-a fost frică și să încerc să-i întâlnesc. Dar, de data asta, având un obiectiv foarte clar, am zis că trebuie să iau orice oportunitate apare. Mi-am promis că imediat ce mă întorc de la Arctic cu răspunsul, „Da, mă înscriu!”, o să încep să fac antrenamentele cu ei.
La prima alergare în Herăstrău, mi-am propus să alerg 7 km, dar nu am putut. M-am speriat un pic. În seara aceea, Radu Restivan (fondator 321sport), care știa ce-mi propun, mi-a scris să mă întrebe cum a fost, cum m-am simțit, dacă am ajuns la finiș. Apoi mi-a pus o serie de întrebări din care nu înțelegeam mare lucru: cât am pulsul noaptea, ce înălțime și greutate am, etc. Atunci aveam 97 kg la 1,77 m. Radu mi-a zis, „E decizia ta, dar sfatul meu este ca, dacă până la 1 iunie nu ajungi la 85 kg, să te gândești să amâni participarea la 6633 Arctic Ultra cu încă un an.” În momentul ăla mi-am zis: „N-am slăbit niciodată măcar 6 kg într-un an. Cum să slăbesc 12 kg în trei luni?”
Și ce s-a întâmplat?
Am început antrenamentele de alergare, două sau trei pe săptămână. Pe lângă antrenamentele cu 321sport, care sunt deschise pentru oricine, aveam norocul să locuiesc peste drum de stadionul Dinamo, așa că dacă aveam 30-45 de minute libere între task-uri, mă încălțam, traversam și alergam.
Am început să merg și la sală și să mă ocup de nutriție cu ajutorul lui Dan Molodoveanu de la Apex Performance. M-am ținut dumnezeiește de planul alimentar, așa că rezultatele au venit foarte repede și foarte natural. Până-n iunie reușisem să slăbesc mai mult de 12 kg și începusem să reușesc să alerg din ce în ce mai mult.
Țin minte că, spre finalul lui mai, aveam obiceiul să vin marțea la antrenamentul cu 321sport din Herăstrău cu 45 de minute mai devreme. Dădeam singur tura de 7 km în jurul lacului, apoi mai dădeam și tura cu ei. Într-o astfel de seară, pentru că mă simțeam foarte bine, am mai dat încă o tură și după ce antrenamentul oficial s-a încheiat. Deci am alergat 21 km dintr-o bucată, fără să-mi propun, și a fost o super satisfacție.
Așa mi-a venit și ideea să merg pe jos de la București la Alexandria cu ocazia festivalului de teatru Ideo Ideis, în august, 92 de km.
Cum a fost experiența asta?
Am pornit din București spre Alexandria într-o duminică dimineața. Afară era plăcut, nu era mult trafic, și am zis că pot să fac asta. Am plecat de la stadionul Dinamo cu câteva geluri și două sticle de apă. Am ieșit din București după vreo 12 km. Când am văzut că am ajuns teafăr la ieșirea din București, am zis, „Hei, cred că e loc de un semi-maraton.” Și pentru că după distanța de semi-maraton mă simțeam foarte bine, am zis să fac primul meu maraton, fără oprire. Într-adevăr, m-am oprit pe la kilometrul 43 să cumpăr niște apă, că o terminasem. Apoi am continuat să alerg pentru că mă simțeam, în continuare, foarte bine. Am ajuns în Alexandria după 12 ore.
Întâmplarea a făcut să ajung acolo cu câteva minute înainte de apus, ceea ce a și dat drumul unei serii de alergări pe care o să vreau să le fac de-a lungul timpului. Odată cu drumurile la Arctic și deasupra Cercului Polar, am dezvoltat, și ca fotograf, o imensă fascinație pentru zilele lungi de lumină deasupra Cercului Polar, care pot să aibă și 24 de ore. M-am gândit că o să vreau să vizitez locurile astea și să alerg de la răsărit la apus, chiar dacă asta înseamnă și 24 de ore de alergare.
În ce fel ai continuat să te pregătești?
Spre finalul anului 2022, am început să intensific antrenamentele destul de serios. Iar pe măsură ce cursa a fost tot mai aproape, am început să le reduc, ca să fiu odihnit pentru marea aventură. Însă, înainte să plec în Canada, am mai făcut un lucru. La finalul lui ianuarie 2023, deci cu mai puțin de o lună înainte de cursă, m-am dus în nordul Suediei să mă antrenez la frig. Erau vreo -22 de grade. Din păcate, am ajuns acolo cu o infecție în gât și am zis să nu fiu teribilist și să risc ceva. Am alergat mult mai puțin decât îmi propusesem să alerg, doar 6 - 8 km în fiecare zi, și nu am dormit afară, așa cum îmi propusesem. Luasem cu mine tot echipamentul de concurs, căci voiam să îl testez, dar m-am rezumat la a dormi în mașină.
Care era obiectivul tău la 6633 Arctic Ultra?
Aș fi fost fericit cu orice rezultat la Arctic. Îmi doream să alerg măcar 36 km, să ajung până dincolo de Cercul Polar, simbolic. Speram, ce-i drept, să trec de 250 km, mi se părea ceva absolut rezonabil, și îmi mai doream să nu abandonez în prima treime. Cu o lună înainte de start, eram înscriși 31 de oameni în cursă, ceea ce mă bucura. Mă gândeam, „Mai mulți oameni, mai puține șanse să ies printre primii.” La start am ajuns, până la urmă, doar 21. Au fost 10 oameni care s-au hotărât că nu s-au antrenat suficient. În momentul în care am ajuns în Whitehorse, unde ne grupăm cu toții și facem un drum de câteva sute de kilometri până la start, m-am simțit foarte încrezător și am început să mă gândesc că nu e imposibil să ajung la finiș.
Ce a fost cel mai greu pentru tine în timpul cursei?
Frigul, vântul și dormitul afară, noaptea. Erau -28 de grade când am ieșit eu din cursă, după 325 km parcurși, iar vântul era năpraznic.
Am tratat cursa ca pe o serbare: am repetat tot anul, am ieșit pe scenă, fără să mă intereseze ce se va întâmpla, fără să conteze dacă mă voi bâlbâi. Munca pe care am depus-o în timpul anului a fost valoroasă. Practic, am pornit la startul cursei cu gândul că am câștigat deja.
Când ai decis că ai mers suficient și e timpul să te retragi?
Aflasem că ieșiseră 11 participanți, dintre care și câțiva pe care îi respectam foarte mult, din toate punctele de vedere, personalitate, mentalitate și, mai ales, fizic. Când am realizat cine a ieșit și știind că n-am nicio miză în a ajunge la finiș, am zis, „Ok, pot să mă retrag.” În plus, mi-era frică de încă o noapte de dormit afară.
Trecusem de jumătate din distanța cursei, ieșiseră jumătate dintre participanți și apăruse aurora boreală pe cer, pe care am mai văzut-o în ultimii ani, petrecând timp pe deasupra Cercului Polar, dar niciodată nu m-am oprit să mă uit la ea în liniște. Tot timpul făceam poze. De data asta am zis, „Stai un pic,” că oricum mai aveam 6 km până la checkpoint și acolo erau șansele mult mai mari să mă opresc și să dorm. Dar înainte să fac asta, am intrat în sacul de dormit și m-am uitat la aurora boreală în liniște, calm. Abia după 3-4 zile, gândindu-mă la acest moment, mi-am dat seama că nu mi-a fost frig nici măcar o secundă, eram foarte fericit.
Te-ai pregătit un an de zile pentru un concurs la care nu-ți imaginai vreodată că vei participa și ți-ai schimbat complet viața cu acest obiectiv în minte. Cum se simte acum toată experiența?
Am tratat cursa ca pe o serbare: am repetat tot anul, am ieșit pe scenă, fără să mă intereseze ce se va întâmpla, fără să conteze dacă mă voi bâlbâi. Munca pe care am depus-o în timpul anului a fost valoroasă. Practic, am pornit la startul cursei cu gândul că am câștigat deja.
Ce a adus sportul în viața ta?
Lumea vorbește despre felul în care sportul te ajută să fii mai eficient, dar până nu experimentezi pe pielea ta, n-o să crezi lucrul ăsta. Asta e o realitate testată și ăsta e cel mai important lucru pe care mi l-a dat anul ăsta de antrenament. În ciuda faptului că dormeam mai mult noapte de noapte, ca să mă refac și să pot continua antrenamentele, și în ciuda faptului că „cheltuiam” zi de zi cel puțin trei ore cu antrenamentele, profesional am lucrat mult mai mult, pentru că eram tot timpul mai odihnit, mai lucid.
Cât de mult te gândești azi la mișcare?
Odată ce m-am întors din Canada, nu-mi doream nimic mai mult decât să mă antrenez. Odată întors, m-am antrenat cu și mai multă motivație și eficiență. Dacă anul trecut a fost un fel de beta, am testat niște lucruri, acum știu un pic mai bine ce fac și am obiective noi.
Care sunt ele?
Vreau să alerg până la 70 de ani. (râde) Asta și pentru că am cunoscut, încă de anul trecut, pe unul dintre participanți, Mel, de 71 de ani. Până la 45 de ani, el a lucrat în Forțele Speciale din Marea Britanie și, odată ce s-a pensionat, a îmbrățișat ultramaratoanele. Aleargă ultramaratoane de 25 de ani. Mi-a zis că ăsta a fost ultimul lui ultramaraton extrem și-n afara țării lui, pentru că a obosit un pic. (râde) Eu i-am zis, „Ok, ăsta a fost ultimul tău ultramaraton extern. Pentru mine, a fost primul. Îți promit că, până la 70 de ani, o să continui să alerg.”
În rest, anul ăsta îmi propun să alerg la o serie de curse precum Semimaratonul București, EcoRun (Moeciu), Ultra Trail Run (Brazilia), Maratonul de la Rio (Brazilia), Midnight Sun Marathon (Norvegia), Tura de Vis cu 321sport (alergare în București, de la apus la răsărit), Maratonul din Sydney (Australia), Maratonul de la Veneția (Italia).