Canoeing
Sportivul crede că șansa pe care a primit-o de la antrenorii săi care i-au intuit potențialul, când el se îndoia de ceea ce poate, a făcut diferența și l-a ajutat să obțină performanțele de azi.
Campion european la 1000 de metri și campion mondial la 500 și 1000 de metri , Cătălin Chirilă este unul dintre cei mai buni canoiști ai României. Originar din Sarichioi, o comună din județul Tulcea, de pe malul lacului Razim, sportivul spune că mult timp n-a avut nicio treabă cu ambarcațiunile și, cu atât mai puțin, cu sporturile pe apă.
Șansa lui, pe care, într-un fel, și-a creat-o, a venit în clasa a 8-a. Atunci, doi antrenori în căutare de „noi speranțe” l-au selectat, după ce a ridicat mâna, împreună cu alți colegi, pentru a li se testa potențialul în acest sport.
Cătălin povestește că debutul a fost dezastruos și că nu a arătat niciun fel de talent la sport. Se miră și azi că antrenorii de atunci n-au renunțat la el. Însă, privind în retrospectivă, el crede că iubirea pentru muncă, pe care a dobândit-o de la bunici și părinți, a contat pentru antrenori mai mult decât lipsa de talent.
Azi, Cătălin este legitimat la clubul Steaua Bucureşti. După ce în 2021 a participat la prima lui olimpiadă, zilele acestea, el se pregătește pentru o nouă provocare. Din „Orașul iubirii”, Cătălin vrea să se întoarcă cu medalia de aur.
Ce înseamnă să fii sportiv de performanță și ce resurse interioare trebuie să ai să ajungi la nivelul la care ai ajuns tu?
Întâi de toate, este nevoie de foarte multă putere din punctul de vedere al stăpânirii psihice. Acum mă aflu înaintea unei competiții importante și presiunea există, emoțiile se conturează și, pe măsură ce se apropie startul, o să fie și mai intense. Presiunea vine inevitabil, de la staff și din partea mea; și eu, prin dorința pe care o am de a câștiga o medalie, pun presiune pe mine. Apoi, mă gândesc la toți oficialii care, cumva, așteaptă un rezultat din partea mea, ca sportiv. Deci, cu toată această presiune existentă, am nevoie de stăpânire de sine.
Cum gestionezi presiunea aceasta?
Îmi aduc aminte de Tokyo. Pentru mine a fost o competiție pe care nu am resimțit-o ca fiind la nivelul la care era din punctul de vedere al importanței. Fiind destul de tânăr, obiectivele erau mărețe, vorbeam în fiecare zi cu Victor (Mihalaci, colegul său din echipajul de canoe dublu 1000m, cu care a ocupat locul 5 în 2021) despre un posibil rezultat, aveam șanse reale. Nu făceam parte din categoria sportivilor care doar visau la o medalie; noi participasem la campionate europene și mondiale, câștigasem medalii în fața unor ambarcațiuni foarte puternice. Însă, acolo, a fost rampa mea de lansare la simplu, când m-am clasat destul de bine pentru pregătirea pe care o aveam (locul 11). Am învățat câteva lecții.
Cum ai descoperit acest sport?
Pe la începutul clasei a 8-a au venit la școală doi antrenori, Adina Cuculici și Ionuț Manolache, care au făcut acea selecție clasică despre care știe foarte multă lume că se practică în sportul de înaltă performanță. Probabil dorința dânșilor a fost să facă o grupă cât mai numeroasă, de unde să aibă ce să „culeagă” după o perioadă de timp, să înțeleagă fiecare copil în parte și să-și dea seama dacă vreunul are potențial pentru a deveni un mare sportiv. La început, am făcut parte dintr-o grupă de 11 copii. Am fost dintre acei 11 care au ridicat mâna la școală că ar vrea să încerce acest sport, deși nu știam nimic despre el.
Eram, și în continuare mă consider, un sportiv destul de netalentat, chiar dacă sunt contrazis în acest sens.
Ce a însemnat pentru tine să-ți începi cariera în sportul de performanță?
Primul contact cu sportul a fost în 2011-2012. Dar abia în 2016, la 14 ani, mi-am dat seama, cumva, ce este sportul de înaltă performanță, am simțit gustul succesului, am simțit gustul podiumului, mi s-a cântat imnul, am atins acele sentimente pe care doar un sportiv de performanță le atinge. Și am început să-mi doresc mai mult. Îmi priveam colegii mai mari, vedeam cum se întorceau cu medalii de la seniori și dorința mea se accentua. Până să ajung să câștig medalii, totul a fost o joacă, dar una destul de chinuită.
De ce spui asta?
Eram, și în continuare mă consider, un sportiv destul de netalentat, chiar dacă sunt contrazis în acest sens. Mi-a fost greu cu canoia. Chiar și după ce am reușit să merg drept cu ea și aveam ceva experiență, sportivii noi care veneau la club reușeau să mă întreacă.
Am vorbit adesea despre persoanele care au fost în spatele meu. În viață nu este întâmplător ceea ce se întâmplă. Am fost înconjurat de oameni care au luat decizii importante pentru viața mea.
De exemplu, pe când eram la Clubul Sportiv Municipal „Danubiu” din Tulcea, cei doi antrenori care m-au selectat în clasa a 8-a, au decis la un moment dat să mă trimită la Bascov, în Argeș, pe lângă lotul național de juniori. Cu atât mai mult, nu-mi pot da seama ce-au văzut acei antrenori în mine, câtă dorință să fi văzut în mine, să aibă așa inspirație să mă trimită acolo, unde a început adevărata performanță.
Ce crezi că au văzut antrenorii în tine la momentul respectiv?
Singurul lucru pe care l-aș putea spune este că eu nu aș fi luat această decizie, nu m-aș fi ales. (râde) Nu aș fi acceptat un sportiv așa cum eram eu să încerce caiac sau caiac-canoe. Pur și simplu, consider că nu aveam parametrii necesari. Nu aveam nimic care să mă recomande pentru sport.
Însă am un atu foarte important, care cred că este cheia succesului: iubirea pentru muncă. Îmi place foarte mult să muncesc și știu că, dacă aici, pe Snagov, unde mă antrenez, ajung la durerea pe care știu eu că trebuie să o simt, știu eu că acolo este limita, pragul pe care trebuie să-l ating, atunci fac ce trebuie și e clar că în competiție rezultatele bune nu vor întârzia să apară. Testez acest lucru de ani de zile.
Așadar, ești genul de persoană care caută durerea?
Da, târziu am conștientizat că, într-adevăr, caut durerea. Mi-aduc aminte și la juniori, mi-era foarte greu. Vâsleam cu sportivii mai mari decât mine, cu trei ani mai mari, care erau aproape de vârsta de 18 ani. Iar eu trebuia să mă lupt cu ei, să fac antrenamentele cot la cot cu ei. Plângeam tot timpul. Vâsleam distanțe mai lungi, de 3000 - 4000 de metri, în funcție de tema pe care o aveam, și plângeam fiindcă altă modalitate de descărcare nu exista.
Părinții tăi știau ce simți?
Da! Poate răspunsul lor n-a fost atunci cel mai plăcut, dar mi-au spus: „Dacă ai ales să te duci la sport, nu mai are sens să te întorci.”
Cum reușești să îți păstrezi concentrarea în perioadele cu antrenamente foarte dificile, așa cum au fost cele dinaintea plecării la Paris?
Este destul de complicat! Cu cât ne apropiem mai tare de competiție, oboseala este din ce în ce mai accentuată. În pragul competiției, facem acea reducere specifică și intrăm într-o formă bună pentru competiția propriu-zisă.
Oricât de mare ar fi un sportiv și oricât de bogat ar fi palmaresul său, tot are emoții.
Ce strategie adopți în ziua competiției ca să îți păstrezi calmul?
Încerc să mențin aceleași activități pe care le-am făcut până în acea zi. Apoi, în ziua cursei, sunt la lac cu aproximativ două ore și jumătate înainte de start. Îmi place să fiu relaxat, să nu am presiunea timpului. Pe urmă, încep cu pre-încălzirea, apoi cu încălzirea propriu-zisă, pe mal și pe apă, înainte de cursă. Toate acestea ocupă destul de mult timp încât nu mai am spațiu să mă gândesc la emoții. Ci doar la faptul că urmează un moment important pentru cariera mea.
Oricât de mare ar fi un sportiv și oricât de bogat ar fi palmaresul său, tot are emoții. Mă gândesc acum la un sportiv foarte mare cu care am mai concurat, și cu care voi concura și la Paris, germanul Sebastian Brendel. Este o legendă, un munte de sportiv, cu nenumărate medalii europene și mondiale. Însă eu mi-l imaginez cu emoții în continuare. Orice sportiv care speră la o medalie are emoții!
Ce sportiv preferat din alte sporturi ai?
Apreciez toți sportivii care fac rezultate mari. În acest moment, îmi place mult David Popovici, care de la o vârstă fragedă a început să obțină medalii importante, a început să bată recorduri. De asta m-am gândit:„Oare cum gândește David Popovici, cum gestionează el toate acestea?” Îl admir pentru tot ce face și mă gândesc cum reușește să gestioneze toate aceste emoții.
Care este masa ta preferată înainte de o cursă?
De regulă, mănânc destul de mulți carbohidrați. În timpul pregătirii, evit să mănânc carbohidrați. Dar înainte de o cursă, îmi place să mănânc orez simplu, așa cum l-am gustat în Japonia. Mi se pare delicios! (râde)
Ce informație ar fi surprinși oamenii să afle despre tine?
Că sunt un tip destul de emotiv în viața personală.
Ce sfat le-ai da tinerilor sportivi care aspiră să ajungă la același nivel de succes la care ai ajuns tu?
Să se concentreze pe muncă.
Care este mindset-ul tău zilele acestea?
Sper să-mi gestionez resursele și emoțiile și, cu siguranță, acea medalie olimpică va veni. Simt că m-am pregătit foarte bine și, cum îmi place mie să zic, nu am fentat sistemul.