Explorare
Vlogger în jurul lumii
Este povestea călătoriei lui Cătălin Stănciulescu.
În urmă cu aproape 2 ani de zile, Cătălin Stănciulescu a hotărât să plece într-o vacanță forțată de împrejurări. Proiectul la care lucre într-o televiziune din România se încheiase brusc așa că, dintr-o dată, s-a trezit cu timp liber. Călătoria aceea i-a dezvălui însă dorințe noi: să lase totul în urmă și să plece în lumea largă. Ce descoperă azi în țările în care ajunge putem să vedem și noi datorită canalului său de YouTube, BackPackYourLife.
Cătălin Stănciulescu
© Arhiva personală
Cine eşti, Cătălin?Ce întrebarea grea! Am 31 de ani, am avut o viaţă destul de tumultoasă, cu "realizări" şi eşecuri, cu ups and downs mai ceva ca un rollercoaster şi o inconsecvenţă totală în aproape orice aspect al existenţei mele (râde). Sunt un călător care şi-a propus să vadă cât mai mult din această lume imensă.
Când ai început să călătoreşti?În toamna anului 2015. După ce am rămas fără jobul în televiziune, m-am trezit din somn într-o noapte pe la ora 3 dimineaţa şi m-am pus în faţa laptopului. Doream să schimb ceva, voiam să încep un alt capitol al vieţii "tumultoase". M-am gândit să fac o alt fel de excursie. Până atunci, toate vacanţele mele fuseseră convenţionale, fără nimic ieşit din comun. Acum voiam altceva. Voiam să plec într-o destinaţie nouă, interesantă, despre care nu ştiam mai nimic. Am început să caut bilete de avion şi mi-am pus 3 condiţii: locaţia să fie pe un alt continent, biletul să nu depăşească 700 de euro, iar călătoria să dureze cel puţin 3 luni. Am decis, în 3 minute, să plec în Peru, America de Sud. M-am uitat puţin peste visa requirments, am văzut că nu-mi trebuie mai nimic (în afara unui paşaport valid) şi am cumpărat biletul. Am plecat în săptămâna imediat următoare. În următoarele 3 luni am vizitat ruinele oraşului incaș Machu Picchu, am mâncat ceviche (mâncare tradiţională peruană absolut genială), am "escaladat" unul dintre cele mai mari canioane din lume (Colca Canyon) şi m-am îndrăgostit foarte tare de această ţară.
Când m-am întors în ţară mi-am dat seama că vreau să călătoresc. Aşa că în februarie 2016 am plecat, din nou, tot în Peru (găsisem cea mai ieftină conexiune cu America Latină). Mai aveam atât de multe lucruri de văzut. După 2 luni acolo, m-am îmbarcat în cea mai tare aventură a vieţii mele (până în acel moment). Am traversat Amazonul la bordul unui vas de transport ce făcea legătură dintre Peru, Columbia şi Brazilia. Am dormit într-un hamac, am interacţionat cu localnicii, le-am ascultat problemele şi le-am înţeles oarecum modul de gândire. Înainte de a veni în America de Sud habar n-aveam să vorbesc spaniola. Înţelegeam puţin, mulţumită telenovelelor Thaliei şi Nataliei Oreiro de prin anii '90, dar cam atât. După 2 luni de Peru, eram în stare să port o conversaţie pe aproape orice tip de subiect, lucru care m-a bucurat.
Ce a urmat? Am vizitat Columbia după care am intrat în Brazilia. Am traversat ţara de la vest la est şi am petrecut ceva timp în Sao Paolo şi în Rio de Janeiro, oraşe pe care am ajuns să le iubesc şi să le urăsc în acelaşi timp. În Rio am privit apusul soarelui de pe plaja Copacabana, m-am plimbat prin minunatul district Ipanema. Totodată, în favelele braziliene am fost şi jefuit, fiind ameninţat cu un pistol de către un băiat care nu avea mai mult de 17 ani. Mi-a luat vreo 30 de Euro. O experienţă urâtă în acel moment, dar care m-a învăţat foarte mult şi pe care, culmea, nu o regret.
Unde eşti acum?Sunt în Oslo, tocmai am terminat o călătorie de 6 luni prin Asia de Sud Est. Am fost în Thailanda, Cambodgia, Vietnam şi Malaezia. În Norvegia o vizitez pe mama mea, care locuieşte aici. Însă zilele astea mă reîntorc în Asia pentru 7 luni, dar cu altă destinaţie.
Voi începe tot în Thailanda, după care voi traversa Laos timp de o lună pentru a ajunge în nordul Vietnamului, în Hanoi. Apoi voi zbura în Seoul, unde îmi voi stabili cartierul general pentru încă o lună. De acolo, voi începe o altă nebunie. Mă voi duce în Coreea de Nord. Deşi în general nu apelez la agenţiile de turism, această zonă nu poate fi vizitată de unul singur, din cauza contextului politic dificil. Am deja aproape totul pregătit, voi petrece 5 nopţi în cea mai ciudată ţară de pe planetă şi, sincer să fiu, abia aştept. Mai departe voi zbura în Tokyo, urmând ca prin luna iulie să mă întorc în România. Trebuie să îmi reînnoiesc paşaportul. Apoi voi zbura în Medellin, Columbia. Mă duc strict pentru un lucru: vreau să realizez un mini documentar despre viaţa lui Pablo Escobar. Pe urmă voi lua la rând toate ţările din America Centrală, având în plan să fiu în Mexic la finalul lui 2017.
Cum alegi destinaţiile?Ţin cont de 3 paşi: visa requirments (am, n-am nevoie de viză, cum se obţine, pe cât timp etc.), cost of living (călătoresc cu un buget de 1.600 euro pe lună şi trebuie să mă încadrez în el), nivel de siguranţă (cât de periculoasă/safe e ţară respectivă).
Cătălin Stănciulescu
© Arhiva personală
Ai vrut să împărtăşeşti şi cu noi ce faci tu aşa că ai creat un canal de YouTube unde postezi o dată la 2 zile. De ce vrei să le arăţi şi oamenilor pe unde eşti şi cum pot folosi ei informaţia oferită de tine? Canalul meu de YouTube se numeşte BackPackYourLife. Am început să creez conţinut prin luna aprilie (2016). În vară aveam undeva la 3.000 de subscriberi, prin octombrie am atins 20.000, iar acum, în februarie, canalul are peste 85.000 de abonaţi. Creşterea a fost oarecum facilitată şi de faptul că sunt singurul vlogger de călătorie din România, care postează acest gen de conţinut. Încerc să acopăr mai toate aspectele călătoritului pe termen lung. În ultimele 35 de zile am postat zilnic. În principiu, încerc să uploadez săptămânal cel puţin 4-5 videouri.
Scopul canalului meu este unul foarte simplu. Vreau să le arăt oamenilor că nu trebuie să cheltuieşti sume exorbitante pentru a vedea lumea. Vreau că oamenii să înţeleagă că în anul 2017 nu ai nevoie de absolut nicio interfaţă între tine şi destinaţia pe care ai ales-o.
Internetul e cea mai bună agenţie de turism. Îţi spune totul, trebuie doar să întrebi.
Totodată, am în minte un plan de afacere în domeniului consilerii. Vreau să îi învăţ pe oameni să călătorească singuri, să îşi managerieze timpul şi banii într-un mod mult mai eficient. Din acest motiv am creat seria "Călătoreşte mai ieftin, mai bine şi mai inteligent" în care explic, cu lux de amănunte, care sunt toate etapele unui astfel de călătorit şi cam ce mindset trebuie să ai.
Care au fost cele mai inedite locuri din care ai spus poveşti? Una dintre cele mai tari experienţe pe care le-am trăit a fost legată tot de Peru, mai exact de Colca Canyon. Cu o adâncime de două ori mai mare decât cea a Grand Canyon din SUA, gigantul peruan a reprezentat pentru mine primul trek. Peripeţia a început din pitorescul oraş Arequipa. Neştiind exact ce să fac în continuare, am zis: ”Gata, vreau să văd Colca Canyon, fără ghid, fără grup, fără nimeni. Doar eu şi canionul.”
Am luat un autobuz din Arequipa până în Cabanaconde, orăşelul (satul) de unde practic începe trek-ul. În Cabanaconde am cunoscut pentru prima oară singurătatea absolută. Fără acoperire 3G (nu mai vorbesc de wi-fi), fără apă caldă curentă şi cu un hostel micuţ şi în renovare, singura mea noapte în Cabanaconde s-a dovedit a fi foarte liniştită. A două zi, la ora 9.00, am început trek-ul. E bine să porneşti cât mai de dimineaţă pentru a încerca să eviţi căldura obositoare ce intervine pe măsură ce se apropie ora prânzului.
Coborârea porneşte de la o altitudine de 3.287m şi se opreşte la 2.225m, în oaza SanGalle. Da, e vorba de o oază în adevăratul sens al cuvântului. Trek-ul în sine nu este foarte greu, faptul că l-am făcut singur a complicat puţin lucrurile. A, da, şi faptul că am ruptură de ligament la genunchiul stâng, afecţiune ce a recidivat în anul 2014. Teoretic, nu aveam voie să încep această aventură. Dar mi-am fixat bine orteza pe genunchi şi am zis fie ce-o fi. Au fost momente în care a trebuit să calculez distanţa dintre 2 bolovani, să văd dacă pot acoperi acea distanţă printr-o săritură de elev care se pregăteşte pentru probele de sport de la bac. După aproximativ o oră, l-am întâlnit pe cel care a devenit companionul meu de-a lungul trek-ului, simpaticul câine Max. Max ştia foarte bine drumul, cunoscând îndeaproape toţi bolovanii sub a căror umbră te poţi feri de căldura toropitoare. Am cântat, am obosit, m-am odihnit, am băut 3 litri de apă, m-am jucat cu Max, i-am dat şi lui apă, am greşit drumul de vreo 3 ori şi m-am gândit cu oroare la cea de-a două zi. Planul era să cobor până în Sangalle, să înnoptez acolo şi a doua zi să urc pe partea opusă a canionului.
Ajuns în Sangalle, am rămas uimit de priveliştea pe care o oferea locul. Coborând cele 39 de trepte (da, le-am numărat) către inima oazei, mirosul de ţară şi de mediu non-urban era tot mai pregnant. În faţa mea, ca de nicăieri, a apărut Jose. Cu un 'Hola, yo soy Jose', care m-a speriat puţin, am făcut cunoştinţă cu micul peruan ce mi-a prezentat oferta de cazare pentru acea noapte. Pentru echivalentul a 40 de lei urmă să primesc cazare, cină, mic dejun, o gustare, acces la un hamac şi la o piscină parcă sculptată într-un bolovan imens. Am înnoptat acolo, am băut bere artizanală, i-am cunoscut pe John şi pe Kate. O să mă opresc puţin asupra lor. John era profesor de istorie, iar Kate lucra într-o multinaţională, amândoi din Londra. Luaseră decizia să vândă absolut tot ceea ce aveau în Anglia şi îşi găsiseră job-uri în Nouă Zeelandă. Acum, partea interesantă. Întâlnirea mea cu ei a fost în noiembrie 2015, ei urmând să ajungă în Noua Zeelandă în ianuarie 2018. Practic, începuseră o călătorie care avea să dureze mai bine de 2 ani. Deja mă simţeam un novice cu cele 62 de zile de backpacking ale mele.
A doua zi, la 7.00, mă trezesc, mănânc repede ceva, îmi pun orteza, îmi fixez rucsacul şi plec. Merg 15 minute. Îmi dau seama că nu am luat apă. Mă întorc, morocănos, şi cumpăr 2 litri de apă, apoi plec din nou. Vreau să repet faptul că înainte de această experienţă, CV-ul meu în ceea ce priveşte urcatul sau coborâtul versanţilor era absolut gol. În afară de câteva plecări pe la Sinaia, nu aveam absolut niciun fel de pregătire pentru aceste situaţii.
Şi ce s-a întâmplat? Coborâtul a fost cum a fost, m-au ajutat şi gravitaţia, şi adrenalina, şi faptul că făceam asta pentru prima oară, singur.La urcat însă, lucrurile s-au schimbat mult. După primele 30 de minute, am obosit. Începea să fie şi foarte cald. Nu înţelegeam de ce, nici nu se făcuse ora 8.00. Mă aşez pe o piatră, beau nişte apă, mă uit în sus. Mai am de mers o GRĂMADĂ. Dar nu puteam să renunţ. Nu pentru că aş fi avut o voinţă de fier, ci pentru că nu exista o altă cale de a te întoarce în Cabanaconde din Sangalle. Sunt mai multe trek-uri. Eu l-am ales pe cel mai accesibil, în sensul că urma să urc aproximativ 1.000m până într-un sătuc, Malata şi, de acolo, să iau un bus local până în Cabanaconde. Trebuia să ajung în orăşelul de unde pornisem aventura cel târziu la ora 14.00, întrucât atunci pleca ultimul bus către Arequipa. Dacă întârziam, trebuia să mai stau o noapte în Cabanaconde, lucru pe care voiam să-l evit cu orice preţ.
Devenisem irascibil, plictisit, transpirat şi enervat de faza cu urcatul. Îmi puneam diverse obiective în cap. Merg fără oprire până la piatra aia sau merg şi nu mă opresc până nu se termină melodia pe care o ascult în căşti. Şi tot aşa. Doar eu, fără ţipenie de om, fără şansa de a renunţa şi cu certitudinea că trebuie să mă mişc cât mai repede pentru a ajunge în Malata în timp util. La un moment dat, trec pe lângă un câmp de porumb şi văd nişte oameni care cărau de zor nişte saci imenşi. Îi întreb disperat cât de mult mai am până în Malata şi ei îmi răspund cu o bucurie enormă:”Está muy cerca, a unos 40 minutos de distancia” (E foarte aproape, cam la 40 de minute de mers.)
Foarte aproape? 40 de minute de mers? Foarte aproape e staţia de metrou Universităţii faţă de Teatrul Naţional. În accepţiunea mea foarte aproape e la maxim 5 minute. Aşa vedeam eu lucrurile. Le-am mulţumit şi mi-am continuat drumeția. Norocul a făcut că unul dintre oameni mi-a propus să îmi închirieze măgarul său până în Malata, pentru 'modica' sumă de 60 de soles. Fac repede conversia în minte, 72 de lei. E mult, dar nu foarte mult. Dar stai, că eu nu am călărit în viaţa mea, darămite să merg pe un măgar. Îl întreb pe cel în cauză dacă va veni cu mine. Zice că da. Vine spre mine şi mi-l prezintă pe măgarul Juno. Mă uit la Juno, Juno se uită la mine. Nu ştiu care are privirea mai tâmpă, deşi înclin să cred că eu. Mă sui pe Juno. E foarte cuminte, nu se mişcă. E bine, zic eu. Dar stai, că nu se mişcă deloc. Ştiam eu ceva că măgării sunt foarte încăpăţânaţi şi dacă se decid să nu se mişte din drum, nu se mişcă şi pace.
Ce-ai făcut? Îl aud pe stăpânul lui Juno: ”Vamos, Juno!” (Să mergem, Juno!) Mă bag şi eu în seamă: ”Vamos, Juno!” Nimic. Începem amândoi, în cor, pe 2 voci: ”Vamos Juno, porfavor!” (Să mergem, Juno, te rog!”) Nu ştiu prin ce minune, dar Juno se decide să se mişte. Dar se mişcă în spate, mergea efectiv în marşarier. Până la urmă, micul peruan a reuşit să îl stăpânească şi să îl convingă pe Juno să meargă înainte. Drumul a fost foarte liniştit, Juno dovedindu-se a fi un măgăruş de treabă, foarte docil. Am ajuns în Malata, mi-am luat la revedere de la ei şi i-am privit cum se întorc spre locul de unde mă luaseră. O zi foarte profitabilă pentru ei, mă gândesc eu. Dar şi o experienţă frumoasă pentru mine. În Malata am stat cam o oră aşteptând autobuzul. Am ajuns în Cabanaconde pe la ora 13:30, având destul timp să îmi cumpăr ceva de mâncare şi să mă instalez comod în bus-ul ce urma să mă ducă în Arequipa.
În ce ţară ţi-a plăcut până acum cel mai mult? Vietnam. Mâncarea, haosul, delta fluviului Mekong, viaţa de noapte, frumuseţea naturală a femeilor, ospitalitatea oamenilor, vremea. Vietnam este într-o continuă creştere economică, nu este atât de turistic şi-ţi oferă foarte foarte multe lucruri interesante. Deşi am stat acolo 2 luni, am vizitat doar partea de sud, urmând că în martie 2017 să văd şi nordul.
Cum te susţii financiar în această călătorie? În cei 4 ani pe care i-am petrecut lucrând pentru acel post de televiziune, am strâns mai toţi banii pe care i-am câştigat. Mi-am dat seama că jobul pe care-l aveam nu va ţine la infinit şi am încercat oarecum să mă pregătesc pentru un final brusc, aşa cum se întâmplă de fiecare dată în acest domeniu.
Cu banii strânşi şi ajutat de părinţii mei am achiziţionat două apartamente în Bucureşti. Când m-am întors din Peru, prima oară, am decis să închiriez cele două apartamente. Am dat prietenilor toate hainele pe care le aveam, am vândut mai toate gadget-urile pe care le foloseam şi mi-am păstrat un rucsac de aproximativ 12 kg în care ţin absolut tot (rade).
Din cele două chirii obţin aproape 1.100 de Euro. Pe lângă asta, mai am nişte bani puşi deoparte pe care-i folosesc pentru a-mi ridica bugetul undeva la 1.500-1.600 de euro/lună. Din luna ianuarie am început să fac şi ceva bani din YouTube.
În ultimele 30 de zile, prin YouTube, am făcut de 26 de ori mai mulţi bani decât în luna decembrie şi sper ca lucrurile să meargă din ce în ce mai bine. Banii câştigaţi îi investesc în echipament video/audio. Săptămâna trecută mi-am achiziţionat un stabilizator de imagine pe 3 axe (gimbal) care m-a costat peste 700 de euro. Totodată, datorită oamenilor care se uită la videourile mele, pot să vizitez destinaţii ceva mai scumpe.
Acesta este motivul pentru care m-am decis să mă duc în Coreea de Nord şi în Japonia, destinaţii foarte scumpe şi inaccesibile cu doar 1.500 de euro.
Vreau să îi învăţ pe oameni să călătorească singuri, să îşi managerieze timpul şi banii într-un mod mult mai eficient.
Ai deja un an de călătorii. Care ar fi principalele 5 lecţii pe care le-ai învăţat despre ţine şi despre lume fiind tot pe drum? Am vreo 16 luni de călătorit în acest moment, cu 2 opriri în România. Am învăţat să apreciez faptul că m-am născut în România. Am aflat că independenţa (mă refer la călătoritul de unul singur) e cel mai tare lucru. Am învăţat să nu-mi fie frică de necunoscut şi să-l iubesc. Am învăţat că atunci când călătoreşti singur, nu eşti, de fapt, singur (râde).
Ce e greu când eşti mereu pe drum? Faptul că nu ai cu cine să împarţi lucrurile cool pe care le experimentezi/trăieşti. D-aia mi-a şi venit ideea să-mi fac canalul de YouTube. Prin comunitatea pe care am creat-o, mi-am făcut mii de prieteni. Citesc absolut toate comentariile şi răspund mai tuturor oamenilor.
Foarte aiurea e atunci când te îmbolnăveşti. Am fost răcit, cu febra 38 şi frisoane pentru o săptămână, în Peru. Efectiv nu am ieşit din cameră pentru 5 zile, fetele de la recepţie îmi comandau mâncare şi îmi cumpărau medicamente. Atunci m-am simţit singur, cu adevărat. Dar am trecut peste asta şi, sincer, a fost chiar ok până la urmă. Am cheltuit foarte puţini bani în săptămâna aia, ceea ce a fost bine (râde).
Cu ce îţi doreşti să rămână oamenii din tot ceea ce văd la tine? Vreau ca oamenii să dobândească mai mult curaj. Când am înfiinţat canalul, mi-am zis că îl voi face în limba engleză, pentru a fi mai vizibil. După 10-12 videouri, mi-am zis că e mai bine să schimb, să fac conţinut 100% în limba română. Din mai multe motive. Vreau ca românii să îşi organizeze altfel vacanţele. Vreau să vadă ceva mai departe de o Grecie suprasaturată sau de un all inclusive în Turcia. Chiar acum sunt în Oslo cu nişte prieteni din România care tocmai s-au întors dintr-o vacanţă de o săptămână în Gran Canaria. Au cheltuit mult mai mult decât cei 1500 euro pe care-i am eu lunar şi nu au fost deloc mulţumiţi. Au apelat la o agenţie de turism şi experienţa a fost mediocră, în timp ce preţul plătit a fost foarte ridicat. De ce au făcut asta? Pentru că nu au ştiut că se poate şi altfel. Nu au ştiut unde să caute cele mai ieftine bilete, cum să îşi aleagă un hotel, ce atracţii să viziteze. Aici vreau să intervin eu, cu proiectul de consultanţă de care am spus mai devreme. Rămâne de văzut ce se va întâmpla!
Vrei să rămâi la curent cu cel mai tare conținut de pe RedBull.ro? Abonează-te la singurul newsletter care îți dă aripi!