În atelierul lui Ortaku
© Andrei Mosloc
Artă & Creativitate
Universul magic al lui Ortaku
Un artist într-o continuă explorare, Ortaku încearcă să-și descopere semnătura artistică ca să arate oamenilor cum se vede lumea prin ochii lui.
Scris de Andreea Vasile
Publicat pe
Să fii tu însuți nu e un dat. De cele mai multe ori e un drum cu suișuri și coborâșuri pe care fiecare dintre noi îl parcurge în ritmul său. Pentru un artist, călătoria asta de autodescoperire s-ar putea să fie și mai întortocheată pentru că, prin ceea ce creează, acesta își dorește să fie, în primul rând, autentic. Adică desenele sale să reflecte esența gândurilor și emoțiilor lui din acel moment.
Cu toate că desenează de 20 de ani, din adolescență, Ortaku a început abia recent să simtă că are o direcție. O vacanță în India a fost pentru el momentul eliberator în care a încetat să mai controleze ce creează și a desenat liber, fără un scop anume. A depășit astfel un prag care-l ținea în loc: sentimentul că, neavând o bază formală în arta plastică, nu poate desena așa cum trebuie.
Ne-am întâlnit cu Ortaku în atelierul lui din mansarda unui bloc vechi de lângă Cișmigiu și-am aflat care-s frământările unui artist atunci când simte că nu poate să pună punctul pe I în arta sa.
Ortaku
Ortaku
Mulți cred că Ortakovicu e numele tău de familie. Care e, de fapt, povestea acestui nume?
Ortaku nu înseamnă nimic. La început a fost Otaku, pentru că mă uitam la anime-uri. Apoi s-a lansat revista ”Otaku” în România și am vrut să uit de perioada Otaku și am băgat un ”r” și a devenit Ortaku. Otaku nu mi s-a mai părut un nume pertinent fiindcă era un nume luat. Multă lume m-a întrebat în timp de la ce vine Ortaku, și nu venea de la nimic, așa că am zis să-l transform în nume de familie și așa s-a născut Cornel Ortakvicu. Acum se presupune că e numele meu și mai semnez și chestii oficiale, uneori, cu el. (râde)
Spui că munca ta e despre căutarea de sine. E ceva anume ce-ți dorești să afli despre tine?
Nu e vorba că îmi doresc să aflu ceva anume, dar am trăit mereu cu sentimentul că pot să duc lucrurile mai departe. Multă vreme m-am identificat cu o tehnică și tehnica a devenit stilul meu, fără ca eu să am, propriu-zis, vreunul. Am lucrat cu șabloane foarte mulți ani. Însă mă uitam la lucrări și-mi dădeam seama că se poate mai bine dar, cumva, am observat că îmi lipsește o bază. Însă nu am avut timp cât mi-aș fi dorit să dezvolt baza. Problema e că trebuie să faci și bani, și trebuie să te dezvolți și artistic. Și, lucrând singur, când e un proiect comisionat, trebuie să investesc toată energia în direcția aia, așa că nu mai rămâne timp pentru dezvoltarea artistică. Sau, dacă rămâne timp, nu-mi dă voie mintea să lucrez la lucrările mele atunci când am de livrat ceva. Trăiesc din arta mea. Oficial, am avut trei luni de zile în care am lucrat pe carte de muncă.
Domnișoara Pogany al lui Brâncuși desenată de Ortaku în 2018
Domnișoara Pogany al lui Brâncuși desenată de Ortaku în 2018
Când ai fost angajat cu carte de muncă?
A fost un experiment de trei luni în Austria, în 2009, unde am găsit un post de ucenic la o fabrică de construcție și restaurare de orgi. A fost extrem de interesant să lucrez într-o fabrică și la 12.00 să se sune pentru pauza de masă. (râde) Prietena mea de atunci locuia în Austria, iar eu locuiam cu ea și încercam să găsesc job-uri, că atunci nu mergea nimic cu street art-ul.
Cum ți s-a părut experiența de a merge într-un loc de la 9 la 5?
Mi s-a părut extrem de interesant pentru că am vrut să am experiența unui job de bază, să văd cum e viața când te trezești dimineața și lucrezi toată ziua și, la sfârșit, nu mai trebuie să te gândești la absolut nimic. Era un job fără niciun pic de responsabilitate. Cum se termina programul, gata, pauză. Cu street art-ul în schimb nu e niciodată pauză. Chiar dacă se încheie un proiect, tot apar chestii pe care trebuie să le mai rezolvi, retușuri pe care să le mai faci, și așa mai departe.
Lucrările astea, de exemplu (n.red. mi le arată de jur împreujur) sunt neterminate. Am început foarte multe și-am avut în minte să le termin fără presiune, să lucrez la ele când am chef să lucrez la ele.
Dacă mă uit la ele acum, toate îmi par terminate. Când e pentru tine încheiată o lucrare?
Nu prea știu nici eu, că-n ultimii ani am terminat o singură lucrare din tot ce vezi aici. (râde) În afară de lucrările comerciale, bineînțeles. Lucrarea pe care am terminat-o e acum la Avantpost 8, la o expoziție underground. O consider o lucrare terminată fiindcă, față de cele neterminate, are elemente în plus și împreună creează o poveste.
Când ai început să desenezi în spațiul public?
În 1999. Aveam colegi de liceu care făceau treaba asta. Am absolvit Colegiul Tehnic de Arhitectură ”I.N.Socolescu” din București, după ce nu mi-am putut continua studiile la Liceul de Arte Plastice ”Nicolae Tonitza”, fiindcă am picat Capacitatea. Un coleg cu un an mai mare decât mine obținuse autorizație și desenase peretele din fundul clasei. El a fost o influență directă. Aveam vârsta și dorința potrivite să-mi doresc să fac ceva rebel, să lupt împotriva autorității, așa cum o vedeam eu la 14 – 15 ani. A început să mă încânte ideea de a da tag-uri, să fie multe, să fie peste tot. Atunci nu mă interesa în niciun fel ideea de proprietate privată. Dacă se întâmpla să mă vadă poliția și să mă și fugărească, era o noapte reușită. (râde) Când ieșeam și era totul liniștit, mi se părea plictisitor.
Cum arăta orașul când ai început tu să dai tag-uri?
Orașul arăta bine până să ies. Cu cât ieșeam mai des, cu atât arăta mai rău, din păcate. (râde) Și cu șabloanele, în primii ani, aveam o mentalitate foarte proastă și dădeam foarte mult, pe unde ajungeam, unul lângă altul, strâmbe, cu overspray, nu țineam cont. Pe măsură ce a trecut timpul, mi-am dat seama că ar trebui să fie date mai atent, mai corect tehnic, fără overspray sau drip-uri, să fie încadrate mai frumos în spațiu, să fie mai complicate, că simțeam că se poate. În timp, am început să dezvolt respect pentru proprietatea privată. Odată cu maturizarea mea, am început să înțeleg că nu e ok ca un om să iasă afară din casă și să vadă că gardul lui proaspăt renovat are nevoie de renovare din nou.
Lucrare pe Sala Transilvania în cadrul SISAF 2018
Lucrare pe Sala Transilvania în cadrul SISAF 2018
Care era tag-ul pe care-l dădeai?
Desir. A fost întâi Desp și după câțiva ani, Desir.
Ce însemnau numele astea?
Absolut nimic! (râde) Am pus mâna pe spray prima oară și, când am dat pe perete, mi-a plăcut enorm, și am vrut să fac asta din nou și din nu. Deși dădeam foarte multe tag-uri pe caiete, pentru că pe vremea aia era despre caligrafie în mare parte și-mi părea foarte interesant, de aia am și ales Desp, nu pentru că mi se părea interesant cum sună, ci pentru că îmi plăceau caracterele și cum se îmbină între ele. Apoi, pentru că nu mi-a mai plăcut cum sună Desp, am decis să merg spre Desir. Dar nici ăsta, după câțiva ani, nu mi-a mai plăcut. Cu toate astea, oricât m-am chinuit eu, caligrafic nu arăta mișto niciunul, nu aveam skill la treaba asta. Așa că a fost cool când am descoperit șabloanele, că-mi permiteau să creez o imagine foarte repede și foarte ușor.
Șabloane când ai început să faci?
Fac șabloane de prin 2004 și, la început, lucram cu poze de pe internet. Încetul cu încetul am început să fac eu pozele. De atunci simțeam că se poate mult mai mult și căutam să văd care sunt pașii ca să pot să dezvolt ceea ce fac. Mi s-a părut atunci că dacă m-aș apuca de fotografie și m-aș implica mai mult, să fac eu poza de la început și ulterior lucrarea, asta ar putea să ridice cumva tot procesul. Dar mi-am dat seama că tot nu e suficient.
După mulți ani de șabloane, am renunțat și la asta că mi se părea redundant și tot nu obțineam produsul pe care îmi imaginam eu că aș fi putut să-l fac. Erau doar încercări de care nu eram 100% sigur că mă reprezintă și că merită să investesc mult timp în ele. De atunci, lucrez parțial în același mod: întâi prelucrez poza în Photoshop, o împart pe layere în Illustrator, și-n loc să mai printez și să decupez șabloanele, acum îmi proiectez fiecare layer în parte și-l desenez. Planul e să mă întorc la șabloane, dar fără să mai decupez luni de zile așa cum făceam înainte, că era o nebunie totală și dura o eternitate. O să le decupez cu laserul și așa o să fiu mai eficient.
De când am descoperit șabloanele, am avut parte de un proces de învățare continuă și de explorare în direcția asta. Chiar dacă lucrez acum cu proiectorul, pentru mine tehnica nu s-a schimbat.
Care-s ultimele lucrări pe care le-ai făcut prin oraș?
Ultimele lucrări pe care le-am făcut prin oraș, ilegal, au fost cu șabloane făcute la mine în atelier, pe hârtie, pe care am lipit-o cu apă și făină pe clădiri ca să poată fi date jos ușor. E vorba despre seria cu îngeri. Am văzut că ceea ce fac începe să aibă priză la toate grupele de vârstă pentru că mi-au scris oameni că i-au întrebat bunicii despre ce e vorba și care e povestea și m-am gândit la ce anume aș putea să fac pe stradă care să fie cât mai finuț și discret, dar să aibă impactul cât mai pozitiv în toate grupele de vârstă.
Lucrare de Ortaku la Cristina Cafe
Lucrare de Ortaku la Cristina Cafe
Mă tot joc cu elemente arhitecturale de prin 2016 și am încercat să creez ceva cu elemente decorative de pe fațade și statui arhitecturale care să se potrivească mai bine pe perete. Mi se pare interesant de lucrat pe clădirile vechi, însă cred că pe clădirile vechi ar trebui ceva care să fie în ton cu clădirea, atât ca culoare, cât și ca abordare.
Spuneai mai devreme că nu ai reușit să continui studiile la liceul Tonitza. Ai regretat vreodată asta?
Da! Cred că aș fi avut o abordare mai plastică dacă aș fi continuat profilul artistic. Lucrările cu șabloane aparțin unui stil tehnic. E un stil tehnic și rigid pe care reușesc să-l duc într-o zonă cât mai plastică.
În ultimii doi ani am fost într-o lungă vacanță după niște proiecte comisionate care mi-au permis financiar să călătoresc. Și una dintre destinații a fost India, unde am stat șase luni. Acolo am desenat după pofta inimii. Îmi dădusem seama de multă vreme că nu am o bază și am vrut să lucrez la această bază. Așa că acolo am făcut schițe cât mai la bază ca să acopăr golul pe care l-am avut neavând o pregătire artistică. O schiță la bază a însemnat să lucrez cu alte elemente. Mulți ani energia mea s-a dus către șabloane, iar desenul liber intrase pe planurile doi sau trei. Am simțit că trebuie să recuperez și-n India am făcut din plin asta.
Lucrare al lui Ortakovicu în India
Lucrare al lui Ortakovicu în India
Lipsa mea de prezență publică are legătură cu faptul că simt că nu am încă o semnătură artistică.
Ortakovicu
Ce ai făcut concret ca să dai frâu liber abordării artistice?
Mi-am adus aminte că printr-a 5-a sau a 6-a îmi plăcea să fac labirinturi și să le întind cât de mult pot. Iar în India, rupt de tot și de toate, am tot făcut schițe, am învățat să mâzgălesc și să nu mă deranjeze dacă iese nasol. Și am zis, ”Ok, ce desenam eu când eram mic? Ce îmi plăcea cel mai mult să fac?” Am vrut să văd dacă pot să pornesc de la zero, să văd ce pot să fac și unde pot să ajung și am zis, ”Hai să fac din nou treaba cu labirinturile” și m-a surprins foarte tare să văd că are feedback foarte puternic.
Simțeam o teamă să mă apuc de desen. Cu șabloanele iese ceva foarte concret. Pe hârtie aveam o stare foarte nasoală dacă nu ieșea desenul satisfăcător. Mă simțeam descurajat. Și atunci, mai degrabă, evitam să mă duc în zona aia. Nu ieșea pentru că nu aveam nici pregătire, nici experiență.
Ortaku în atelierul său din București și o parte dintre lucrări
Ortaku în atelierul său din București și o parte dintre lucrări
În India, m-am prins în desene foarte complicate, care-mi iau mult timp. De fapt, nu căutam să fac desene, ci să-mi fac mâna și să găsesc ceva interesant. Am desenat foarte mult pentru mine și acum am găsit ce căutam. Căutam acel ceva pe care desenele mele să-l transmită. Am desenat, am pus pe perete și, uitându-mă la ele, am realizat că e ce trebuie.
Cu toate astea, încă nu știu ce vreau să transmit cu exactitate. D-aia nici nu dau interviuri și nici nu caut să mă expun că abia acum încep să lucrez în direcția asta și să văd unde pot s-o duc. Lipsa mea de prezență publică are legătură cu faptul că simt că nu am încă o semnătură artistică. Toate lucrările mele sunt destul de personale și, de aceea, nu mi s-a părut relevant să le duc nici pe la expoziții. Mă gândesc la multe lucruri, și-n mintea mea se întâmplă multe și mereu am avut tendința să mă duc separat de societate. De multe ori am senzația că oamenii vor să audă anumite lucruri, iar eu mă simt stângaci în a comunica după cum și-ar dori ei.