Cățărare
Darius Râpă îți spune de ce escalada înseamnă mai mult decât forță fizică
Vicecampion mondial U21 la Lead, Darius Râpă vorbește despre un sezon al progresului și despre motivul pentru care escalada înseamnă mai mult decât forță.
În luna august, Darius Râpă a obținut prima medalie a României într-o finală de Campionat Mondial de Escaladă. La Guiyang, în China, românul a devenit vicecampion mondial în proba de Lead, la categoria U20. Un rezultat istoric, venit într-un sezon în care Darius a alternat competițiile de juniori cu cele de seniori și în care a încercat, dincolo de clasamente, să-și schimbe felul în care abordează concursurile.
Câteva zile mai târziu, bilanțul european aducea încă un rezultat important. Într-o lună în care a terminat pe locul 20 la Cupa Europeană de la Žilina, pe 11 la Ostermundigen și pe 18 la Campionatul European de la Laval, punctele adunate i-au adus victoria în clasamentul general U21 al Seriei Europene. La juniori, Darius a urcat pe podium pe locul 3 la Campionatul European de Tineret U21.
Pentru cine privește sportul din exterior, performanța poate părea o problemă de forță: cât de puternice sunt brațele, cât de bine poți susține greutatea corpului sau cât timp poți rămâne pe perete. Pentru un sportiv de nivelul lui Darius Râpă, urcarea începe cu mult înainte ca mâna să atingă prima priză.
În proba de Lead, sportivul are o singură încercare. Într-un concurs „la vedere”, înainte de start există o perioadă de observare în care cățărătorul trebuie să descifreze un traseu pe care nu l-a mai parcurs. Pentru Darius sunt șase minute în care se construiește o bună parte din ceea ce va urma pe perete. „Strategia mea este să mă uit mai întâi cap-coadă la tot traseul, în ansamblu, pentru că timpul este limitat. Apoi identific secțiunile mai ciudate și mai greu de citit, mă uit foarte atent la ele, analizez mai multe opțiuni și mă imaginez executând acele mișcări. Fac tot posibilul să rețin întregul traseu.”
Nu contează doar succesiunea prizelor. Darius analizează zonele în care traseul își schimbă caracterul și mișcările pe care va trebui să le reproducă apoi la încălzire. „Când ajung la izolare, îmi împart traseul pe secțiuni. Rețin fiecare bucată, compun tot traseul în minte și încerc să replic la încălzire tipul de mișcări din concurs. Planul este esențial: trebuie să ai traseul clar în minte în timpul încălzirii și să faci exerciții specifice.”
Apoi vine vizualizarea: nu se mai uită la un sportiv imaginar care parcurge traseul, ci încearcă să se vadă pe sine executând mișcările. „La observare vezi traseul din față, iar la vizualizare te imaginezi pe tine cățărând.”
Un traseu poate ajunge la aproximativ 50 de mișcări. Să le memorezi într-un interval atât de scurt ar fi aproape imposibil dacă ai încerca să le tratezi ca pe 50 de informații separate. Darius folosește o metodă mult mai simplă: fragmentează problema. „La antrenamente lucrez adesea pe un spray wall (un tip de panou de escaladă indoor, folosit în special pentru antrenamentele de bouldering, adică escaladă fără coardă, la înălțimi mici). Acolo sunt foarte multe prize și este greu să reții chiar și un boulder, darămite un traseu de 50 de mișcări. Secretul celor 6 minute este să nu încerci să reții 50 de mișcări deodată, ci să le împarți în secvențe de câte 10.”
Secvențele au, de regulă, identități diferite. O porțiune poate fi tehnică, alta dinamică, alta construită pe prize mici. Culorile pot ajuta, la fel și tiparul mișcărilor. Cu cât traseul este mai complicat de citit, explică el, cu atât memorarea devine mai dificilă.
Așadar, înainte ca forța să devină relevantă, sportivul trebuie deja să fi procesat o cantitate considerabilă de informație: să observe, să selecteze ce contează, să memoreze, să anticipeze și să transforme toate aceste date într-un plan pe care corpul îl va executa câteva minute mai târziu.
Darius Rapa în mijlocul unei ascensiuni
© RedBull
În sezonul acesta, Darius spune că a schimbat nu doar elemente din pregătirea fizică, ci și felul în care lucrează mental. Cel mai important este să nu lase mintea să fugă înainte sau înapoi tocmai în momentul în care are nevoie să fie complet prezent. Metoda poate părea surprinzător de simplă. „Am început să fac exerciții de prezență și conștientizare a fiecărui gest. De exemplu, când îmi pregătesc echipamentul, îmi spun în gând exact ce fac: că îmi pun espadrilele, că le curăț sau că îmi pun magneziu. Astfel rămân ancorat în prezent și nu uit nimic înainte de start.”
Rutina continuă până în momentul plecării pe traseu. „Chiar înainte de a intra pe traseu, trag o respirație adâncă pentru a-mi limpezi mintea, mă gândesc la ce am de făcut și intru pregătit. Toate aceste exerciții au scopul de a mă menține 100% focusat și prezent pe fiecare priză și mișcare în cele 6 minute.”
Planul făcut la sol nu supraviețuiește întotdeauna intact pe perete. O priză poate fi mai dificilă decât pare de jos, poziția corpului poate fi diferită, iar oboseala schimbă viteza cu care sportivul poate lua o decizie. Atunci apare o altă abilitate: instinctul construit prin experiență. Darius spune că, în trecut, una dintre problemele sale era ezitarea. „Se întâmpla să rămân blocat în poziții nefavorabile și, în loc să iau o decizie rapidă, ezitam câte 30 de secunde gândindu-mă ce să fac, consumându-mi energia până cădeam.”
Acum el încearcă să accepte mai repede informația pe care i-o transmite corpul și să meargă mai departe. „Cu cât eziți mai mult, cu atât îți faci mai mult rău. Cu cât blochezi mai mult o priză, dacă ți se pare proastă din prima, cu cât o ții mai mult, cu atât o să devină și mai proastă, așa că trebuie, pur și simplu, să accepți că este proastă și să-i dai mai departe. (...) Trebuie să riști, altfel nu câștigi.”
Uneori diferența este microscopică. Pe unul dintre traseele despre care vorbește, simpla încercare de a repoziționa un deget cu un centimetru putea însemna căderea. Soluția nu era să găsească o poziție confortabilă, ci să accepte disconfortul și să continue. Dar nici instinctul nu este o regulă aplicabilă mecanic. „Trebuie să-ți dai seama când trebuie să faci asta și o faci cu experiența”, spune Darius. Pe unele trasee există timp pentru ajustări. Pe altele, ezitarea costă imediat.
Darius Râpă
© Mihai Stetcu / Red Bull Content Pool
Lead-ul are și o componentă psihologică greu de separat de performanța sportivă: nu există buton de restart. O greșeală poate încheia concursul în câteva secunde, indiferent cât de bine a mers pregătirea din săptămânile sau lunile anterioare. „Nu te iartă, ai o încercare și atât”, spune Darius. „E foarte greu de acceptat și să înțelegi frustrarea, mai ales când e constantă, pentru că intri într-o bulă din care ți-e foarte greu să ieși. Și cum văd eu încrederea: o construiești foarte greu, dar o pierzi foarte ușor.”
Experiențele din acest sezon l-au făcut să separe tot mai clar două lucruri: performanța proprie și rezultatul final. „Trebuie să fii foarte detașat de rezultatul pe care nu-l poți controla și să fii focusat pe lucrurile pe care le poți face pe moment. Cred că asta este cel mai important, să lași, oarecum, frustrarea deoparte. Tu poți controla cum reacționezi la o chestie care ți se întâmplă și poți controla ce faci tu în concurs, nu ce fac alții.”
După concursuri, analiza continuă. Darius spune că a discutat și cu un psiholog sportiv, dar mare parte din proces vine din propria reflecție. Își rezervă timp pentru a înțelege ce nu a funcționat, însă încearcă să schimbe și perspectiva din care își privește prestațiile. „Chiar îmi iau timp după fiecare concurs să stau să văd ce am făcut greșit, dar și ce am făcut bine. În ultimul timp, încerc să văd mai mult ce am făcut bine ca să duc mai departe, să îmbunătățesc ceea ce am făcut bine în loc să fiu concentrat doar pe chestiile negative.”
Darius Râpă
© Mihai Stetcu/Red Bull Content Pool
În ultimul timp, încerc să văd mai mult ce am făcut bine în loc să fiu concentrat doar pe chestiile negative
Emoțiile și anxietatea nu dispar odată cu experiența. Diferența este ce face sportivul cu ele. „Normal că am foarte multe gânduri, dar încerc să le ajustez – nu neapărat să le ignor, pentru că sunt chestii care sunt reale și vreau să fiu foarte real cu mine”. Iar când ajunge în fața peretelui, regula devine mai simplă: „Nu contează ce am făcut sau ce cred că o să fac: trebuie să fiu prezent pe traseu”.
Poate cea mai simplă explicație despre cât de puțin spune forța, luată separat, despre un cățărător, vine chiar din sfatul pe care Darius îl dă unui începător. După 15 ani de cățărat, recomandarea lui nu începe cu tracțiuni, flotări sau exerciții pentru antebrațe. „Recomandarea mea e pur și simplu să te cațeri cât mai mult fără să-ți folosești mușchii. Să încerci să mergi cu mâna întinsă, de exemplu, să te miști pe panou fără să-ți folosești prea mult mușchii; asta se numește tehnică. Pe parcurs o să dezvolți forță specifică făcând chestia asta.”
Iar ideea continuă: „Nu cred că trebuie să începi din prima cu o sută de tracțiuni, nu știu câte flotări, împins de la piept sau un program nebun. Pur și simplu, o varietate de trasee, să-ți înțelegi slăbiciunile, să lucrezi pe ele, să nu te ferești de ele și să faci trasee cât mai variate.”
Inclusiv etichetele pe care și le pun cățărătorii – „sunt bun pe upper body”, „sunt bun pe surplombă” (porțiune de perete înclinată spre exterior) – pot deveni, în opinia lui, limite autoimpuse. Dacă un sportiv ajunge la un nivel ridicat într-un stil, dar rămâne mult în urmă în altul, soluția nu este să se refugieze în ceea ce știe deja să facă. „Dacă tu faci gradul 5 de surplombă, dar gradul 2 de slab (perete înclinat pozitiv, opus surplombei), obiectivul tău ar trebui să fie să aduci toate traseele la același grad și să nu te ferești de ele.”
Darius Râpă
© Mihai Ștețcu
Este, probabil, și una dintre explicațiile pentru complexitatea escaladei de performanță. Forța contează, dar trebuie pusă în locul potrivit și folosită la momentul potrivit. Înaintea ei – și, uneori, în ciuda ei – există tehnică, memorie, citirea traseului, vizualizare, economie de energie, decizie, experiență și capacitatea de a rămâne lucid când planul făcut la sol nu mai funcționează pe perete.
Iar progresul, în viziunea lui Darius Râpă, apare acolo unde sportivul nu mai poate conta doar pe lucrurile la care este deja bun: „Când ai intrat unde îți e bine și crezi că ești bun numai la tracțiuni sau la trasee fizice, atunci pur și simplu ești mulțumit cu ce ai făcut și nu mai ai loc de progres. În schimb, când îți dai seama că nu doar asta poți să faci, atunci poți progresa și chiar ieși din zona de confort”.