La prima vedere, Darius Râpă pare să nu se potrivească tiparului clasic al cățărătorului de performanță. E prea înalt, are picioare și mâini prea mari, un stil de cățărare atipic și un mod de a aborda traseele care sfidează regulile nescrise ale sportului. Dar poate tocmai din această „nepotrivire” s-a născut una dintre cele mai promițătoare figuri ale escaladei românești. Iar când îl vezi în acțiune, înțelegi rapid: nu pereții decid dacă te potrivești, ci tu decizi cum urci.
Darius a început să se cațere înainte să știe ce e cățărarea. El și fratele lui escaladau țevi de gaze pe blocurile gri din cartier, prinși într-o energie care trebuia canalizată undeva. Mama i-a dus într-o sală de escaladă, iar de acolo totul a venit natural. „Nu am forțat nimic. Poate a fost menit”, spune Darius despre începuturile sale. La cinci ani, era deja într-o sală de cățărare. La 14, concura internațional. La 15, escalada primul 9a din România – și asta după doar cinci încercări, într-un weekend. La 18 ani, urca pe podium la Campionatul Mondial de Tineret, în fața unei elite globale în care nimeni nu paria pe „băiatul mare cu mișcări proprii”.
Darius e genul de sportiv care nu respectă rețeta succesului și nici nu crede că ar trebui să existe una. Știe că nu are un fizic „standard”. Îl vezi și îți dai seama că ceva e diferit. „Da, am picioare mari. Sunt un big boy pentru un cățărător”, spune râzând. Dar apoi devine serios: „Nu vreau să cred că asta e un dezavantaj. Dacă aș face-o, aș simți că nu aparțin. Prefer să mă adaptez.” În loc să forțeze corpul să se încadreze în traseele gândite de route-setteri, Darius forțează traseele să se adapteze la corpul lui. Și, paradoxal, tocmai de aici vine spectacolul. Îi vezi călcâiul sus, acolo unde alții nu s-ar gândi niciodată. Îi vezi mișcările fluide, creative, diferite. Nu copiază stilul nimănui. Nu vrea. „Nu o fac cum a fost gândit. Fac cum simt.”
Această abordare, aparent rebelă, a fost dublată de o evoluție fizică solidă. A muncit mult, inteligent, și mai ales complet. În timpul presezonului, s-a reinventat fizic. A lucrat pentru un corp de atlet. Hipertrofie, forță, echilibru muscular, prevenție. „Sala nu te face bun la cățărat. Doar cățăratul te face bun la cățărat. Dar sala m-a făcut mai puternic, mai rezistent, mai greu de accidentat.” A crescut spectaculos la capitolul forță în degete, de la imposibilitatea de a atârna într-o mână, la cinci secunde cu 12 kilograme adăugate. La fel și cu tracțiunile cu o singură mână. Acum le face cu greutăți. Corpul a devenit aliatul lui, nu obstacolul.
Dar nu e vorba doar de fizic. Într-un sport în care concentrarea poate face diferența între podium și cădere, Darius recunoaște că focusul e o provocare. „Sunt foarte slab la concentrare. Mă distrag ușor. Trebuie mereu să-mi spun: ‘Fii prezent. Ești aici. Acum.’” A inventat propriul sistem de reglare mentală. Nu are o rutină strictă, nu crede în superstiții. Se bazează pe spontaneitate și pe mici „trucuri” care să-l aducă în prezent. Uneori, asta înseamnă să se joace cu kendama înainte de concurs. Alteori, e doar o melodie care-l pune în „stare” – „Dă-i Foale” de la Subcarpați. Refuză să devină un robot al performanței. Preferă să fie un artist al peretelui.
Sunt mediocru la toate, dar asta mă face complet. Nu am un punct slab care să mă doboare. Pot să răspund la orice provocare
În competiții, asta se simte. Are un stil de cățărare expresiv, curajos, adesea imprevizibil. Dar și eficient. În 2024, la Campionatul Mondial de Tineret din China, a avut un parcurs fabulos. „A fost cea mai bună competiție a mea de până acum. În calificări am fost al treilea. Am câștigat semifinala. În finală am terminat pe locul doi, după japonez (Yusuke Sugimoto a ocupat locul întâi). A fost incredibil. Am simțit cum corpul meu dă tot. Respiram greu, aveam gâtul uscat, pulsul ridicat. A fost exact lupta pe care o caut.” Darius vrea trasee care-l obligă să se lupte pentru fiecare priză. Să simtă că fiecare centimetru câștigat e meritat. „Să îți pompeze antebrațele. Să simți că ai dat tot. Asta caut. Așa vreau să termin fiecare traseu.”
În afara competiției, Darius rămâne conectat cu natura brută a sportului. Își amintește cu drag de anii în care urca zeci de trasee de stâncă în sezon, inclusiv celebrul 9a reușit la doar 15 ani. „Îmi place senzația de libertate. Pe stâncă, tu decizi tot. Nu cineva care a gândit traseul. E o libertate diferită.” Când nu e la sală sau în competiții, îl găsești probabil prin parc, la ping-pong cu prietenii sau explorând restaurante obscure din București. Are un cont favorit pe Instagram care notează street food-uri, și îl urmează cu loialitate. „Chiar dacă am locuit aici toată viața, mereu găsesc ceva nou.”
Are visuri multiple: să ajungă la Jocurile Olimpice din LA 2026, să deschidă o sală, poate să devină pilot. A făcut homeschooling, a luat A-level-ul și acum cochetează cu ideea de a studia sport science sau business. „Nu știu exact ce urmează. Dar vreau să rămân conectat cu ceea ce iubesc. Iar asta e cățărarea.” Se definește prin versatilitate. Nu e cel mai bun la ceva anume, dar e bun la toate. Nu are superputeri evidente, dar are un cumul de abilități care-l fac periculos. „Sunt mediocru la toate, dar asta mă face complet. Nu am un punct slab care să mă doboare. Pot să răspund la orice provocare.”
Deși e văzut uneori ca „prea mare” pentru cățărare, performanțele lui arată că acest sport nu are un singur tip de corp ideal. Poate că în loc să ne întrebăm dacă Darius se potrivește pereților, ar trebui să ne întrebăm dacă pereții sunt pregătiți pentru Darius. Nu urcă pentru a se încadra. Urcă pentru că asta e natura lui. Nu se supune traseului. Îl reinterpretează. Și în felul acesta, îl cucerește.
„Poate nu sunt cel mai potrivit corp pentru cățărare. Dar eu asta fac. Asta sunt.” Cuvintele lui sunt o lecție despre cum poți transforma ceea ce pare un minus în cel mai puternic diferențiator. Darius nu este doar un cățărător bun. Este un cățărător diferit. Iar într-un sport în care fiecare mișcare contează, diferența face spectacolul.