Mountainrunning
Denisa Dragomir îți spune cum depășește frica de coborâri în alergare
În alergarea montană, fiecare pas poate însemna control sau haos. Denisa Dragomir explică cum se transformă frica în claritate și cum apare flow-ul care face diferența dintre ezitare și performanță.
În alergarea montană, există un moment în care totul devine extrem de simplu și, în același timp, extrem de riscant: traseul se comprimă în câțiva metri din fața ta, respirația se stabilizează, iar fiecare pas este luat fără ezitare. Este ceea ce sportivii numesc „flow”, o stare în care corpul și mintea funcționează sincronizate. Însă înainte de acest punct, aproape întotdeauna apare frica.
Frica este, de fapt, una dintre cele mai sincere reacții din alergarea montană. Apare în coborârile tehnice, pe teren instabil, în momentele în care o simplă neatenție poate avea consecințe serioase. Pentru mulți alergători, aceasta este zona în care ritmul se rupe și încrederea în sine scade. Dar, pentru alții, frica devine un instrument, un semnal care ajută la calibrarea vitezei, a atenției și a deciziilor, deschizând drumul către acea stare rară în care totul „curge”.
Pentru a înțelege mai bine această linie subțire dintre frică și flow, am stat de vorbă cu DenisaDragomir, una dintre cele mai valoroase alergătoare de skyrunning din lume, pentru care coborârile sunt o bucurie pură. Campioana mondială explică cum se construiește încrederea, cum se gestionează riscul și ce se întâmplă, de fapt, în interiorul unui sportiv pentru care fiecare pas contează.
Denisa Dragomir
© Mihai Ștețcu / Red Bull Content Pool
Iubesc momentul în care știu că vine o coborâre; pentru mine, e locul perfect
Când începe pentru tine frica într-o coborâre tehnică și cum se simte frica în corp?
Nu am frică de coborâri: nici de coborârile tehnice, nici de coborârile alergabile. În general, cele tehnice sunt o provocare, dar nu am avut niciodată teamă pentru astfel de coborâri; din contră, mie chiar mi-au plăcut și am simțit că întotdeauna sunt punctul meu foarte. Nu a fost ceva ce am antrenat de-a lungul timpului; a fost ceva nativ. Am simțit că este locul pe care îl pot stăpâni foarte bine sau parte a competițiilor pe care o pot stăpâni foarte bine fără să fac ceva în plus. Acesta e un mare noroc, mai ales în skyrunning, unde foarte multe coborâri sunt foarte tehnice – și faptul că reușesc să le „stăpânesc” atât de bine a fost întotdeauna un mare plus.
Pe coborâri, în mod special, sportivii pot intra într-o stare de flow, în care corpul pare că știe singur ce are de făcut. Este o stare în care intri automat sau e mai degrabă o trecere treptată de la control conștient la ritm?
Cred că vin la pachet cumva. Trebuie să ai și acest flow, dar în același timp trebuie să rămâi și foarte concentrat, pentru că orice greșeală minoră îți poate strica tot concursul.
Întotdeauna am așteptat coborârile, adică iubesc momentul în care știu că vine o coborâre; pentru mine, e locul perfect. De cele mai multe ori, încerc să rămân foarte concentrată; de multe ori mi se întâmplă să nici nu fiu atentă la ce e în jurul meu, trec pe lângă oameni și nu-i văd.
Însă fiecare pas trebuie tratat cu foarte mare atenție; trebuie să rămâi conștient și ancorat în coborâre. Și în urcări se mai întâmplă să te accidentezi, dar nu atât de tare cum se poate întâmpla pe coborâre.
Când urmează o coborâre, cum vezi terenul din jurul tău: cum te raportezi la pietre, la terenul propriu-zis, la lucruri pe care nu le poți controla?
Le înveți exersând. Începi să cunoști terenul; începi să știi după ce să te uiți. Eu nu mă uit doar la următorul pas pe care îl fac; întotdeauna privesc înainte, privesc pentru următorii 3-5 metri în față, ca să pot să conștientizez și să-mi dau seama ce urmează și ce obstacole apar.
Alergătorii care practică acest sport știu faptul că coborârea trebuie întotdeauna antrenată dacă ai teamă de ea. Trebuie să începi să recunoști – de exemplu, dacă te uiți peste 3 metri, tu o să vezi o piatră și îți vei da seama dacă este stabilă sau poate aluneca și îți poate cauza o accidentare, o cădere.
În schimb, stânga-dreapta niciodată nu văd: chiar țin minte, la un concurs, eram pusă pe afiș și lângă mine era un lac, un lac chiar foarte frumos, era o cursă din Italia. Dar eu lacul acela nu l-am văzut și la următoarea ediție țineam cât de cât minte cum arăta locul și mi-am luat puțin timp să privesc în jur, să văd lacul respectiv.
Deci, sunt atât de concentrată încât văd doar înainte și, mai ales când sunt la bătaie cu cineva, concentrarea este mult mai mare și nu-mi permit să fac nicio greșeală. Atunci când sunt mai relaxată și conduc cursa detașat, îmi mai pot permite să arunc câte o privire împrejur.
Denisa Dragomir: Făgăraș Mountain Challenge
© Mihai Ștețcu / Red Bull Content Pool
Cum construiești încrederea în tine pe coborâri?
Această încredere m-a însoțit întotdeauna. De la primele curse am văzut că mă descurc foarte bine pe coborâri. A fost ceva nativ, pentru că știu persoane care au această teamă și, drept urmare, pierd foarte mult pe coborâri, cu toate că exersează mult și încearcă să-și îmbunătățească această parte a competiției. La mine a venit natural. A fost o parte unde pur și simplu am simțit că adrenalina era la cote maxime și asta mi-a plăcut cel mai mult.
Apoi, faptul că am tot mers pe munte, am făcut competiții, am învățat să cunosc mai bine sau să testez mai bine zonele care erau poate un pic mai slabe, să zic așa – porțiuni cu pietre foarte mari, cu bolovani, și am știut exact cum să le abordez. Această încredere, pentru persoanele care nu o au, trebuie antrenată. Trebuie să petreacă mult timp pe zone tehnice, pe munte, unde să-ncerce să alerge – în primă fază ușor, ca să poată să se educe în acest sens, adică să cunoască cum ar putea aborda anumite zone atât de tehnice, iar mai apoi, în momentul în care își dau seama că stăpânesc în alergare ușoară destul de bine zonele respective, să-ncerce să antreneze și la un ritm mai ridicat. Această teamă se va învinge doar prin antrenamente. În momentul în care simți că poți controla, acela este punctul în care dobândești această încredere.
Cât dintr-o coborâre rapidă ține de instinct și cât ține de calculele pe care ți le faci atunci când vezi cu ce ai de-a face?
Eu sunt o persoană care nu prea merge să recunoască traseul și, când nu recunosc traseul, îți dai seama că n-am timp să-mi calculez prea mult ce urmează, cum urmează – dar în momentul în care cunosc cursa și sunt la bătaie cu cineva, este vorba și de instinct, de tactică pentru a obține avantaj în fața adversarului.
De ce nu mergi în recunoașterea traseului?
A fost o superstiție de-a mea: întotdeauna când n-am mers în recunoașterea traseului, au mers cursele foarte bine. Nu știu dacă a fost pe bune, dar așa mi s-a întâmplat mereu. De multe ori, într-adevăr, nu mi-am permis să merg, mai ales că cursele sunt și foarte lungi – și când am mers cu o săptămână înainte pe traseu și am făcut în zilele respective recunoașterea, am ajuns la cursă foarte obosită și mi-am dat seama că pentru mine nu este un avantaj să merg în recunoaștere de traseu în săptămâna cursei. Mi-am mai zis că mă descurc destul de bine, știu cum să o abordez, nu mai sunt începătoare. Am mers și pe principiul că, de multe ori, când ești antrenat și ai încredere în corpul tău, ai încredere în ce ai antrenat și poți face față oricărui traseu.
Denisa Dragomir în Livigno
© Arhivă personală
Care este cel mai riscant moment într-o coborâre?
Un moment de neatenție, cum de altfel mi s-a întâmplat de curând: recent, mă pregăteam la o alergare ușoară, pe un drum lat, ce s-ar fi putut întâmpla? Eram undeva pe un deal, nici măcar nu eram la munte. Un drum lat, pietruit cât de cât, pe alocuri, și, bineînțeles, eram cu gândul departe… și m-am împiedicat. Am căzut atât de rău, încât ligamentul colateral mi-a fost puțin lezat. Nu este atât de grav, într-adevăr, dar suficient cât să fie nevoie să-mi iau zile bune de pauză și să stau în repaus, să fac kinetoterapie, fizioterapie pentru a mă reface. Un moment de neatenție te poate costa foarte mult, mai ales când ești pe munte, când sunt zone tehnice. Uneori te poate costa chiar viața.
Există un anumit tip de teren care încă îți ridică probleme?
Nu, nu mai am această problemă, adică nu am această teamă. Dacă a plouat, atunci știu că trebuie să acord mai multă atenție, pentru că există riscul ca pietrele să fie alunecoase și clar alerg cu puțin mai multă grijă.
O singură dată am avut teamă în cursă – a fost un moment în care cred că m-am și panicat puțin, nu am știut exact cum să-l gestionez. În Elveția, la Matterhorn, țin minte că ajungeam în punctul cel mai înalt și, practic, ca să poți să începi coborârea, cumva trebuia să te ții de o piatră și în spatele tău era ditamai hăul. Nu știu de ce, dar în momentul acela m-am panicat: chiar a fost un moment în care nu m-am simțit deloc în siguranță. Am vrut să mă întorc, dar din spate veneau foarte mulți alergători. Nici nu puteam să stau pe loc. Am zis: „Hai, cu grijă…”. Alergătorul din spatele meu și-a dat seama că-mi este teamă și m-a încurajat. Am reușit să trec de moment, dar am zis că e cursa la care nu o să mă mai întorc cu siguranță. Am făcut atâtea curse, dar până acum nu mi s-a întâmplat să-mi fie teamă. La un moment dat, mă gândisem să mă întorc ca să înving această teamă pe care am prins-o acolo, dar am zis că e ok, nu vreau să fac ceva greșit, așa că nu o să mai merg la cursa respectivă. (râde)
Unde trasezi linia dintre curaj și inconștiență într-o coborâre?
Am încercat mereu să rămân o persoană echilibrată și am încercat să nu duc la extrem această limită. Pentru mine, întotdeauna siguranța a primat. Am zis: „Dacă nu-i cursa aceasta, cu siguranță va fi următoarea” și nu am vrut să risc niciodată să mă accidentez, poate chiar foarte urât sau să se întâmple cine știe ce nenorocire. Întotdeauna am dat totul, dar cumva am încercat să păstrez și acea limită de siguranță.
Cum arată coborârea perfectă pentru tine?
Coborârea perfectă înseamnă o coborâre destul de tehnică, nu foarte lungă – poate 30-40 de minute – dar cu un grad destul de mare de dificultate. Bineînțeles, ca totul să fie perfect, trebuie să ajung într-o formă bună până la zona respectivă. Ce înseamnă o formă bună? Picioare nu foarte obosite, pe care le pot controla; picioare puternice.
Denisa Dragomir
© Attila Szabo / Red Bull Content Pool
Ce recomandări ai pentru persoanele pasionate de alergare montană, cărora le este teamă de coborâri?
Întotdeauna trebuie să-și asculte corpul, să nu forțeze mai mult decât simt că pot controla – pentru că o singură mișcare greșită îi poate costa foarte mult. Trebuie să exerseze, să se antreneze și, întotdeauna, pentru a prinde acea forță, pentru a deveni mai puternici, trebuie să înceapă să lucreze și destul de mult la forță, în sală, să-și lucreze toate grupele musculare. Sala este o completare care cu siguranță îi va ajuta.
Întotdeauna trebuie exersat, mai ales dacă nu sunt tocmai experți în ale coborârii, și să forțeze de fiecare dată cât le permit corpul și mintea, pentru că și acesta este un factor foarte important: contează să fii foarte bine cu tine în momentul în care decizi să mergi la o cursă, ai nevoie să fii liniștit din toate punctele de vedere. De multe ori, un gând nelalocul lui te poate afecta foarte tare. Cam asta ar fi – plus încrederea că, tot exersând, tot încercând, vor reuși să devină alergători montani tot mai experimentați.
