Film
Mai departe: filmul în care George Baltă își joacă propriul rol
În 2006, la 20 de ani, sportivul George Baltă a ajuns într-un scaun cu rotile după un accident pe terenul de rugby. Acum el își spune povestea în filmul „Mai departe”, regizat de Tedy Necula.
George Baltă și-a făcut debutul în actorie când a acceptat să-și joace propriul rol în filmul „Mai departe”, care spune povestea vieții lui și-a accidentului suferit în timpul unui meci de rugby, în urma căruia a rămas paralizat și-a ajuns în scaunul cu rotile. Regizorul Tedy Necula este cel care l-a convins să accepte provocarea.
Urmărește mai jos trailerul filmului „Mai departe”, în care George Baltă își joacă propriul rol:
Acum, după ce filmul a rulat în cinematografe din toată țara, ne-am întâlnit cu George Baltă, ambasador al evenimentului caritabil Wings for Life World Run, și-am vorbit despre experiența lui ca actor, rememorarea unor momente dureroase și speranța că, într-o zi, oamenii de știință vor găsi un remediu pentru leziunile măduvei spinării.
Cum ai ajuns să joci într-un film despre propria viață?
A fost un drum lung! După accident, am început să scriu pe blog și pe social media și am devenit vizibil. Oamenii care treceau prin ce-am trecut și eu și care căutau informații despre ce înseamnă să trăiești într-un scaun cu rotile dădeau de mine pe Google și mă contactau. Mă chemau în spital să vorbesc cu ei, mă duceam, încercam să-i încurajez, dar nu reușeam să le explic pas cu pas ce au de făcut.
Într-o zi, mi-a apărut pe Facebook o reclamă la cursuri de vorbire în public și-am zis: „Cred că treaba asta poate să mă ajute să le vorbesc mai bine oamenilor.” M-am dus și, când a trebuit să vorbesc în fața unui public, am ales să îmi spun povestea și să îi invit să se alăture cauzei Wings for Life World Run, să alerge la evenimentul care urma să aibă loc în acea perioadă. La final, un tip din public, pasionat de alergare, care organiza la rândul lui un eveniment caritabil pentru copiii din mediile defavorizate, m-a întrebat: „Vrei să vii?” Am zis: „Da, vin.”
Ascultă povestea lui George Baltă la TEDxBacău:
Emoțiile au fost maxime, dar le-am vorbit și lor și a fost foarte bine. În sala respectivă, m-a văzut altcineva care organiza un eveniment de 150 de persoane și m-a chemat acolo, unde m-a contactat un tip care organiza TEDx-ul de la Bacău și m-a invitat să vorbesc la eveniment. Pe urmă, la Bacău, o companie m-a invitat în teambuilding-ul angajaților să le vorbesc acestora. Și, așa, bulgărele s-a rostogolit.
Prin 2016, am fost invitat la un eveniment la care era și Tedy Necula, regizorul filmului. Eu am avut intervenția înaintea lui și povestea mea l-a motivat, el fiind atunci într-o perioadă mai neagră. Și el are o dizabilitate. Tedy avea în plan să facă primul lui lungmetraj, „Coborâm la prima”. Își cumpărase o cameră de filmat mai performantă și a zis că trebuie s-o testeze: „Hai s-o testez pe tine, George, să vedem cum dai.”
Mi-a făcut un clip de prezentare și atunci i-a venit ideea să facă și un film despre viața mea. „Facem filmul ăsta doar dacă-ți joci propriul rol,” a zis el. Eu i-am răspuns: „Ești sigur? Eu n-am actorie, n-am cursuri, n-am nimic.” „Da, dar transmiți,” a spus el. Zic: „Ok, hai să-l facem, să vedem ce iese.”
În timpul filmărilor pentru lungmetrajul „Mai departe”
© George Baltă
Ce-a însemnat să construiești povestea ta pentru un lungmetraj?
Împreună cu scenarista Lexa Axinte am stat vreo cinci ore într-un Zoom și am povestit tot ce mi s-a întâmplat, toate evenimentele importante. Filmul nu le cuprinde pe toate, pentru că altfel ar fi ieșit un serial. (râde) Lexa a construit apoi povestea, așa cum se vede ea în lungmetraj.
Pentru mine, la filmări, au fost câteva momente grele; de exemplu, când a trebuit să refac scena accidentului și am stat vreo șase ore întins pe terenul de rugby, în soare, la 43 de grade Celsius. A fost nasol pentru că, din cauza accidentului, nu mai pot să transpir și nu mai pot să-mi reglez temperatura corpului. Practic, împrumut temperatura de afară. Al doilea moment greu a fost filmarea în Vama Veche, la șase grade Celsius, pe un vânt super puternic. A fost groaznic!
Însă „pumnul emoțional” a fost scena când am ajuns la camera de gardă, după accident: eram pe targă, pe holul spitalului, și vedeam tavanul și neoanele. Când am ajuns acasă, după 12 ore de filmări, am resimțit destul de tare treaba asta. Pe urmă au mai fost, bineînțeles, scenele cu moartea fratelui meu și înmormântarea.
Atenție, se filmează!
© George Baltă
După accident, medicii au spus că ai șanse mici să trăiești. Iată-ne acum, 17 ani mai târziu, facem interviul acesta. Cum arată evoluția ta din punctul de vedere al sănătății?
Acum pot să-mi folosesc 80% - 90% din brațe. Mai am însă probleme la mâini: nu pot să prind lucrurile grele și să le strâng, nu pot să strâng pumnul. În rest, pot să fac cam toate lucrurile pe care poate să le facă un om „normal”. Toată lumea mă întreabă: „Când ai început să-ți miști mâinile?”. Nu știu. Nu știu să spun după câte luni, după câți ani am început să-mi mișc mâinile, pentru că am luat-o treptat. Nu mi-e rușine să spun că primul gând a fost: „O să-mi recuperez mâinile ca să mă sinucid,” pentru că nu vedeam nimic bun în viața aia. După ce-am început să-mi mișc brațele și mâinile, mi-am dat seama că pot să fac multe lucruri cu ele, așa că următorul gând a fost: „Trebuie să-ncep să mănânc singur.” Acesta a fost principalul obiectiv. Apoi să mă spăl singur, să mă-mbrac singur, să fac toate lucrurile astea singur. Văzând că-ncep să fac progrese, am prins curaj și gândul negru din capul meu a dispărut.
Deci, din punct de vedere fizic, am recuperat o parte din trenul superior. Pe partea de sensibilitate, de la piept în jos, sensibilitatea periferică este foarte slabă sau deloc și, cu cât coboară, cu atât este mai puțină. Dar există sensibilitatea din profunzime; de exemplu, dacă fac acupunctură sau dacă pun ceva foarte fierbinte pe piele, corpul începe să reacționeze și asta mă bucură.
Ce-i drept, de foarte mulți ani n-a mai apărut nimic nou în ceea ce privește progresul meu. Cam ce recuperezi în trei - patru ani după accident, cu aia rămâi. Există o limită!
Întotdeauna există „mai departe”, indiferent de pragurile de care ne lovim. Avem puterea de a merge înainte, de a ne adapta la o viață nouă.
Care este obiectivul acestui film mai departe de a face cunoscută povestea ta?
Am încercat să facem un film inspirațional, fără prea mulți actori- influenceri. Cu toate că eu mi-aș fi dorit să-i avem, ca să creștem pe partea de marketing. Din cauza asta, nu este un film atât de comercial. În SUA, filmul a fost super bine primit, iar în Italia am luat un premiu la Festivalul de Film Inspirațional Sportiv.
Acum ne dorim o caravană: să mergem cu filmul prin școli, licee și universități, să punem sămânța asta a inspiraționalului, a motivaționalului în copii și tineri, să le arătăm că întotdeauna există „mai departe”, indiferent de pragurile de care ne lovim. Avem puterea de a merge înainte, de a ne adapta la o viață nouă.
George Baltă și actorul Dan Murzea în timpul filmărilor
© George Baltă
Cum a fost, până la urmă, să fii actor în propriul film?
A fost foarte greu, pentru că nu am absolut deloc actoria în mine, dar am avut noroc cu actorii Nuami Dinescu, Adrian Păduraru, Dan Murzea. Cu trei săptămâni înainte de filmări, aproape în fiecare zi, au venit la mine și am repetat scenariul. Am primit foarte multe sfaturi utile. A fost greu, mai ales că eu, fiind împăcat cu tot ce mi s-a întâmplat, nu reușeam să transmit emoție în anumite scene. Dan, care a jucat rolul fratelui meu, îmi spunea: „Băi, tu aici trebuie să fii pe dramă, trebuie să suferi, să se vadă.” Eu eram flower-power: „Da, dar nu pot să fiu trist aici și nu pot să fiu nervos acolo, pentru că sunt împăcat cu mine.” Oamenii mi-au spus de la-nceput: „Ia-ți timp, încarcă-te, fă-ți filmul în capul tău și, când ești pregătit, vino și dă pe set tot ce ai mai bun.” Când mă uit acum la mine, știu c-aș fi putut mai bine în unele scene, dar atât am putut atunci.
Care este impactul tău în comunitatea persoanelor cu dizabilități?
Nu am mai fost de vreo trei ani prin spitale. Este și destul de greu să intri acolo, este un mediu steril, în care oamenii care trec prin ce am trecut eu au nevoie de cât mai multă liniște. Plus că acum există social media, ei văd pe Instagram ce fac eu. Eu nu mi-am făcut niciodată un scop din a fi o voce a persoanelor cu dizabilități. Eu am făcut toate lucrurile pe care le-am făcut ca să mă fac pe mine bine, ca să fiu eu fericit și independent. Nu-mi e rușine să spun asta. Și, dacă prin tot ce am făcut, am reușit să motivez și alte persoane cu dizabilități, să le arăt că se poate, asta nu poate decât să mă bucure.
Ai participat la toate edițiile Wings for Life World Run, încă de la debutul evenimentului în România. Cum ți se pare că o lume întreagă aleargă pentru cei care nu pot să facă asta?
Da, am fost prezent la fiecare ediție. De-a lungul timpului, am alergat cu Toma Coconea, Andrei Roșu, Mihaela Rădulescu, Dani Oțil, Cătălin Preda. Mă bucur că am fost încurajat să fac treaba asta, fiindcă atunci am descoperit o disciplină sportivă care mă face fericit - alergarea în scaunul cu rotile. E o onoare să vezi că oamenii vin să te susțină, e o bucurie să-i vezi pe toți la start.
George Baltă și Toma Coconea au alergat împreună la cursa din 2019
© Bogdan Buda
Toți banii din înscrierile la Wings for Life World Run merg către cercetare pentru găsirea unui remediu pentru leziunile măduvei spinării. Te gândești că, într-o zi, remediul va deveni realitate și îți va schimba și ție viața?
E o bucurie să vezi că întreg globul a-nțeles că doar împreună putem schimba ceva. Să nu mai pasăm responsabilitatea de la unul la altul: „Donează tu, că ești miliardar în euro, și lasă-mă pe mine în pace.” (râde) Mă bucur că Fundația Wings for Life a venit cu rezultate de-a lungul timpului și asta nu poate decât să țină flacăra aprinsă că, într-o bună zi, multe persoane care acum nu pot merge o vor face din nou.
Urmărește mai jos momentul în care David Mzee a luat startul la Wings for Life World Run în 2019, în Elveția, datorită unor electrozi care compensează slăbiciunea semnalelor din măduva spinării. El a reușit să meargă atunci, în mod voluntar, pe o distanță de aproape 400 de metri.
1 min
David Mzee merge la World Run
David Mzee a lansat concursul Wings for Life World Run 2019 când, pe 5 mai, s-a ridicat din scaunul său cu rotile și a mers până la linia de start din orașul elvețian Zug.
Eu nu mă gândesc dacă voi merge din nou și când se va întâmpla asta. Știu că sunt oameni care lucrează să găsească un remediu, deci speranța există. Dar nu mă gândesc la ea în fiecare zi, pentru că așteptarea asta mi-ar face mai mult rău. Iau fiecare zi ca pe-o nouă provocare și mă bucur de fiecare gură de aer. Și, cine știe, la un moment dat, dacă va apărea o soluție și pentru mine, voi spune: „Doamne-ajută, să fie primit!” Medicii și kinetoterapeuții mi-au spus: „Când o s-apară un remediu, tu să fii fizic pregătit.” De-aia fac sport în fiecare zi, de-aia am o alimentație sănătoasă și mintea întreagă, să fiu pregătit, la un moment dat, pentru o eventuală intervenție. Până atunci, mă bucur de viață!
George Balta si Daniel Osmanovici
© Philip Platzer for Wings for Life World Run
Pe 5 mai 2024 o lume întreagă va alerga din nou la Wings for Life World Run pentru cei care nu pot s-o facă. Banii strânși din taxa de înscriere merg integral către cercetare pentru găsirea unui remediu a leziunilor măduvei spinării. Înscrie-te și tu în cursa de la anul și aleargă alături de oameni de pretutindeni.