Cultură Urbană

O realitate alternativă în cel mai nou proiect foto al lui Horia Manolache

© Horia Manolache
Scris de Andreea Vasile
”What if” e cel mai nou proiect fotografic al lui Horia Manolache care, încă o dată, împinge limitele istoriei și ridică întrebări despre cine și cum suntem de fapt.
”Cred că încerc să îndrept lucrurile pentru unii oameni prin ce știu eu să fac mai bine. Încerc să spun ce văd și cred, încerc să rămân eu, pasionat de povești și fotografie chiar dacă de multe ori este greu,” spune Horia Manolache, un fotograf român care a lansat recent un nou proiect, What if.
What if este, la fel ca proiectul foto Prinț și cerșetor din 2015, nu numai o joacă cu imaginația, dar și modalitatea prin care Horia încearcă să le redea unor oameni care aparțin unor medii defavorizate, demnitatea și integritatea. El îi pune pe oamenii străzii sau, ca în proiectul cel nou, pe imigranți în rolul unor figuri sociale sau istorice cu impact în societate și subliniază astfel că ceea ce ne unește pe toți sunt visele pe care le avem și faptul că vrem să ne fie bine, să fim fericiți.
În plus, el îi face pe acești oameni vizibili în ochii noștri, ai tuturor. Dacă nu îi puteam vedea așa cum sunt în viața de zi cu zi - săraci, pe fugă, fără casă, uneori chiar și fără țară - pentru că ne e greu să ne uităm la ceea ce doare, măcar să ne uităm la ei când înfățișarea și contextul social îi favorizează, când sunt lipsiți de probleme, pare să spună Horia, care, în esență, e pur și simplu indignat de nedreptățile din jurul lui. Însă n-are de gând să lase lucrurile așa, iar prin vocea lui fotografică încearcă să facă dreptate, atât cât se poate.
Quotation
Încerc să găsesc punți prin care oamenii să înțeleagă că aceste diferențe sunt superficiale și că ne împiedică de fapt să vedem cine este cu adevărat acea persoană.
Horia Manolache
În 2015 lansai proiectul foto ”Prinț și cerșetor” în SUA, acolo unde locuiai în acel moment. Ce s-a mai întâmplat cu tine de atunci?
Proiectul acela, deși s-a încheiat, în sensul că nu mai lucrez la el, încă are o viață a lui, mai ales în afara țării. Tocmai acum este expus în Germania la Oberstdorfer Fotogipfel. Primesc mesaje de la oameni pe care ori i-a inspirat proiectul, ori s-au regăsit în el. Te motivează să mergi mai departe atunci când un fost “homeless” scrie că îi place proiectul și că atunci când a fost om al străzii, nu a interesat pe nimeni ce ar fi vrut să devină. În general, mulți se plâng de bariera care se crea/se creează, pur și simplu, din cauza înfățișării.
Și o parte din proiectele mele pe asta se concentrează. Încerc să găsesc punți prin care oamenii să înțeleagă că aceste diferențe sunt superficiale și că ne împiedică de fapt să vedem cine este cu adevărat acea persoană.
Locuiesc în România acum și încerc să lucrez cât mai mult la proiecte în care cred. Ca să reușesc asta, fac 90% muncă ce nu are legătură cu fotografia neapărat. Scriu proiecte și încerc să găsesc modalități prin care să le aduc la viață. Multă lume mă întreabă de ce n-am rămas în America, dar lucrurile nu-s roz acolo. Din contră. Dacă o să iasă Bernie Sanders președinte, mă mai gândesc (râde).
În rolul lui Napoleon Bonaparte după un tablou de Robert Lefreve
În rolul lui Napoleon Bonaparte după un tablou de Robert Lefreve
Quotation
Refugiații sunt parte al aceluiași proces de migrație în care sunt implicați oamenii de sute de mii de ani
Horia Manolache
Ai revenit cu un nou proiect foto numit ”What if”, în care, din nou, îți imaginezi oamenii într-un context de viață diferit de cel în care se află de fapt. Despre ce este vorba de data aceasta?
În acest nou proiect încerc să reimaginez istoria și ceea ce considerăm noi a fi european. Pentru asta, am apelat la simboluri ale istoriei, la regi și regine de pe acest continent. Sunt oameni care cred că Europa trebuie protejată pentru a rămâne neschimbată.
Descoperiri arheologice sugerează că ne tragem din strămoși cu trăsături foarte diferite de cele pe care le avem acum. Unele indică posibilitatea de a fi avut pielea mai închisă la culoare. Mergând și mai departe în istorie aflăm că oamenii au migrat din Africa spre celelalte continente. Judecând lucrurile după aceste realități ne putem da seama că noi am fi putut avea trăsături extrem de diferite și implicit monarhii pe care-i interpretează refugiații în proiectul meu. Asta ne-ar fi pus pe “noi” în rolul de ceilalți.
Am vrut ca acest proiect să fie și o ocazie de a a ne da seama că, până la urmă, refugiații sunt parte al aceluiași proces de migrație în care sunt implicați oamenii de sute de mii de ani. Peste mii de ani n-o să mai conteze cine își revendică acum o anumită bucată de pământ, lucrurile sunt sigur că vor fi foarte diferite, dar este păcat că lăsăm acești oameni să sufere. Până la urmă, ei pleacă din casele lor pentru că sunt în pericol, pentru că au nevoie de siguranță.
Quotation
În noul proiect am reprodus 10 picturi ale unor monarhi europeni celebri, iar personajele au fost înlocuite cu refugiați care trăiesc în România.
Horia Manolache
Ce te-a inspirat pentru acest proiect foto, din ce realitate pe care ai observat-o în jurul tău a pornit ea?
Îmi place să observ oamenii oriunde mă aflu - chiar și în mediul online. De foarte multe ori văd cum oamenii își revendică adevărul despre orice și despre oricine. În America, vedeam foarte mulți “oameni ai străzii” și atitudinea celor care cred că știu adevărul despre ei. Întâmplarea a făcut atunci să stau destul de mult timp printre ei. Erau și sunt etichetați în diverse moduri. Ca și atunci, în noul proiect, am vrut să fotografiez acești oameni într-un fel în care să fie înțeleși. Cumva văd aceste serii foto ca făcând parte dintr-un proiect mai amplu legat de ideea de “role playing”.
În noul proiect am reprodus 10 picturi ale unor monarhi europeni celebri, iar personajele au fost înlocuite cu refugiați care trăiesc în România. Am ales abordarea asta pentru că am fost dintotdeauna fascinat de pictură și de portrete. A fost chiar interesant să încerc să reproduc fotografic niște picturi prin lumină, decor, costume, machiaj, atitudinea oamenilor etc. Mi s-a părut interesant să arăt că ar fi putut fi un alt curs al istoriei și mi s-a părut util să înțeleagă și alții asta.
În rolul lui John III Sobieski pictat de Jan Tricius
În rolul lui John III Sobieski pictat de Jan Tricius
Cine sunt oamenii pe care i-ai fotografiat, cum i-ai găsit, de ce i-ai ales și cum a fost să lucrezi cu ei și să le afli poveștile?
Oamenii au fost destul de greu de găsit. M-au ajutat Cristina Ciobanu de la asociația Activ Random, Rodica Novac de la asociația Conect, Carolina Marin de la UNHCR. Mulți oameni care au vrut să vadă acest proiect făcut. Cred că doar procesul acesta de selecție a durat 4-5 luni.
Oamenii din proiect sunt refugiați aflați în România. Veniți din Siria, Irak, Sudan, Bosnia și alte țări. Printre ei se află și oameni care nu au vrut să fie prezentate detalii despre ei, așa că mă feresc să spun din ce țară au venit. De aceea nici nu sunt prea multe detalii despre ei pe site, deși mi-ar fi plăcut.
În general, am vrut să existe o mică asemănare fizică pentru a părea firești reproducerile picturilor, dar, de asemenea, am căutat să existe un contrast între personaje. Am vrut, de exemplu, ca cel care îl va reprezenta pe Leopold al II-lea să fie un băiat din Africa. Leopold al II-lea este cunoscut ( poate prea puțin cunoscut ) pentru genocidul comis în Congo. Cum ar fi fost istoria dacă în locul lui Leopold era acest băiețel?
Refugiații ne sunt prezentați ca un pericol, dar liderii noștri cauzează și au cauzat atâtea tragedii în rândul atâtor populații. Până la urmă, acesta este motivul pentru care ei caută adăpost și siguranță. La fel, l-am inclus și pe Petru cel Mare al Rusiei în proiect. S-a născut în Moscova și a trăit în Sankt Petersburg. Asta îl face clar european, oricât de nepopulară ar fi alăturarea de Rusia în prezent. Și, de aici, am vrut să se nască o altă întrebare: ce ne definește ca europeni și cine face această “sortare”?
În general, dacă studiem personajele alese, constatăm că erau oameni ca toți oamenii, unii având probleme tocmai pentru că erau diferiți. Am găsit un citat al mamei reginei Cristina a Suediei pe care l-a spus atunci când a născut-o pe fiica ei, “În loc de un fiu, mi-a fost dăruită o fiică, închisă la culoare și urâtă, cu un nas mare și ochi negri. Luați-o de la mine, nu voi avea un astfel de monstru”.
În rolul Cristinei a Suediei pictată de Sebastian Bourdon
În rolul Cristinei a Suediei pictată de Sebastian Bourdon
Tot procesul a fost amuzant pentru cei implicați în proiect. Unii oameni s-au pregătit înainte prin studierea personajului pe care-l vor “juca”. Era destul de important să reproducem atitudinea personajelor din picturi. Până la urmă și acesta era un scop, de a arăta că dincolo de diferențele culturale, ne asemănăm.
Care dintre poveștile oamenilor simpli te-a impresionat cel mai mult și de ce?
Mi se pare că acest context în care ei se află nu i-ar defini ca fiind oameni simpli. Dacă este să judecăm după criteriile actuale, sunt chiar niște oameni complecși. Lucrează în companii importante unii dintre ei. Lucrează indirect pentru companii ca Microsoft. Simplul fapt că au învățat limba română mi se pare impresionant. Dacă stai să te gândești știu cel puțin trei limbi unii dintre ei.
Cred că asocierea asta a lor cu ideea de oameni simpli vine tot din stereotipurile prezentate de media. Este adevărat că vedem refugiați murdari venind cu bărci, zeci, poate sute de oameni înghesuiți, luptând pentru viața lor, dar dincolo de acest moment, ei sunt oameni cu abilități în diverse domenii.
Lucrurile sunt grave în zonele de unde pleacă. Ei nu pleacă neapărat pentru că sunt săraci sau nepregătiți, deși este clar că războaiele au dus și la fenomenul ăsta în țara lor. Ei pleacă pentru că, pur și simplu, nu sunt în siguranță. Altfel, cred că domnul Mujo, cel care l-a interpretat pe Sobieski are o poveste a vieții încărcată cu momente dificile. Îmi povestea de epurările etnice care aveau loc în Bosnia. A venit în România, s-a însurat, avea și o casă, după care divorțul l-a făcut să-și piardă casa, deși el plătise pentru ea. Norocul lui este că are încă statutul de refugiat și poate trăi în adăpostul pentru refugiați. Dar este greu ca la 80 de ani să trăiești așa.
Ce alăturare refugiat / personaj istoric ți se pare cea mai reușită?
E greu să mă decid. Dacă aș avea vreo fotografie favorită, ar înseamna că restul de nouă mi-ar plăcea mai puțin și că n-am ajuns cu proiectul unde îmi imaginam că o să ajung. Drept să spun, mi-am depășit propriile așteptări și pentru asta trebuie să le mulțumesc tuturor care au lucrat la acest proiect - Ciprian Gherghinoiu, Domnica Bodogan, Cristina Ghergu, Alina Kartman și Atelier Persona.
Care dintre figurile istorice alese e cel mai aproape de sufletul tău?
În general, lecțiile de istorie ne prezintă oamenii în rolul lor de luptători. Ce-mi aduc aminte acum din istoria învățată la școală este că noi ne băteam mereu cu cineva. Bine, mai mult ne apăram, dar oricum, istoria pune accentul pe luptă. Acestea par a fi evenimentele importante. Spuneam mai sus de regina Cristina a Suediei. Ea este opusul a ceea ce am învățat la istorie. Era cel mai probabil bisexuală, se îmbrăca în haine bărbătești și, în general, făcea cam ce voia. În vremea ei a fost cam tot ce nu trebuia să fii.

What if: Galerie foto

Cât a durat să realizezi acest proiect și ce a implicat el din punct de vedere al organizării?
L-am propus Administrației Fondului Cultural Național în septembrie 2018, dar începusem deja de câteva luni să lucrez la detalii pentru a putea aplica cu acest proiect. Îl vedeam expus la Bruxelles cu ocazia încheierii mandatului României de președinte al Consiliului Uniunii Europene. Mi se părea că se potrivește cu realitatea europeană și că dă un semnal bun, de implicare. Știam că la Bruxelles se organizează astfel de expoziții și mi-am imaginat că nu va fi foarte greu, mai ales pentru că toate cheltuielile erau acoperite de mine și de AFCN.
Dar nu a fost așa, chiar dacă mi s-a părut că am susținerea românilor de acolo, cu care țineam legătura. Undeva lucrurile s-au rupt. Sper că nu a fost trecutul lui Leopold care i-a speriat pe belgieni. În paralel, m-am ocupat de producția propriu-zisă, care a implicat, în primul rând, găsirea oamenilor care să apară în proiect. Acest proces mi-a luat aproape 5-6 luni. În proiectele de genul acesta am considerat mereu că oamenii care sunt fotografiați trebuie plătiți, dar chiar și așa, refugiații nu au încredere în oricine.
Împreună cu Ina Isbășescu am încercat să ne decidem ce picturi voi reproduce. Ea conduce atelierul care s-a ocupat de crearea costumelor și a trebuit să ajungem cumva să creăm cât mai mult din cât mai puțin, dar și cu un impact maxim. Ciprian Gherghinoiu s-a ocupat de reproducerea fundalurilor pentru proiect. Am proiectat împreună picturile originale pe pânză, după care el a pictat toate detaliile pe care le-a văzut. 90% sută din timp am fost producător și restul fotograf, web designer, contabil și alte zeci de activități.
Horia Manolache și making of-ul din timpul proiectului foto ”What if”
Horia Manolache și making of-ul din timpul proiectului foto ”What if”
Acum că fotografiile și site-ul sunt gata pentru marele public, ce urmează să se întâmple cu acest proiect?
Proiectul a fost gata la începutul lunii iunie și deja a fost expus în trei locuri. La TRAF în Timișoara și OmFest în București, festivaluri dedicate Zilei Mondiale a Refugiatului. În același context, a fost expus la Palatul Victoria. Va rămâne și site-ul pentru cei vor să vadă proiectul și să înțeleagă mai bine motivația mea. L-am făcut cât mai dinamic posibil păstrându-l, în același timp, cât mai simplu. Alina Kartman a scris eseul care însoțește fotografiile. Proiectul este abia lansat, așa că o să mai fie nevoie de ceva timp pentru a ajunge vizibil. Tocmai l-am înscris la câteva concursuri internaționale de fotografie, am și fost contactat de câteva publicații din America, așa că lucrurile pentru proiect merg în direcția bună.
Quotation
Ca imigrant, trebuie să te străduiești de două ori mai mult și porți mereu eticheta asta de om care nu are drepturi depline și acesta este principalul motiv pentru care nu m-aș muta în altă țară
Horia Manolache
La fel ca-n ”Prinț și cerșetor”, dar poate mai evident de data asta, ”What if” e și un proiect politic și social. De ce problema migrației e una despre care ai vrut să vorbești? Ca român care a locuit în SUA, te considerai un imigrant, la rândul tău?
Cât am locuit în America, am mai simțit din când în când atitudinea asta de ”hai să-l acceptăm, dar cât e cumințel”. Dacă face ceva ce nu ne place gata, îi dăm de înțeles că nu ne place de el și că nu este binevenit, nu este de-al nostru. Ca imigrant, trebuie să te străduiești de două ori mai mult și porți mereu eticheta asta de om care nu are drepturi depline și acesta este principalul motiv pentru care nu m-aș muta în altă țară. Mai ales că am doi copii și cred că pentru ei ar fi mai greu.
Erau și oamenii aceia care mai aveau un pic și mă întrebau dacă noi avem mașini sau electricitate în România. Oricum, aveau niște curiozități mai degrabă jignitoare. Dar întotdeauna oamenii străzii m-au făcut să mă simt confortabil prin bunătatea lor, prin atitudinea lor, prin timpul pe care mi-l acordau și eu, la rândul meu, am încercat să nu fiu cel care le punea întrebări jignitoare. Aici am simțit și eu cum este să fii văzut ca fiind diferit și nu neapărat într-un sens bun.
Proiectul actual vorbește tot despre cei aflați într-o poziție de inferioritate tocmai din cauza faptului că noi considerăm că “îi primim” când, de fapt, noi îi gonim de la ei de acasă. Cred că proiectul tratează un pic și ipocrizia politicienilor și a conducătorilor europeni. Cred că trebuie să ne aducem aminte de toate relele făcute de reprezentanții “vestului” de-a lungul istoriei și să-i primim pe cei care vin acum cu această realitate în minte.
Și cum se vede problema migrației azi în SUA? Te afectează în vreun fel poziția lui Trump vizavi de imigranți?
Aș zice că lucurile pentru vameșii americani sunt la fel, au doar un lider care îi sprijină în ceea ce fac. Întodeauna mi s-a părut umilitor tot procesul pe care trebuie să-l parcurgi pentru a intra în America. Prima oară când am așteptat în țarcul din fața ambasadei americane din București, m-am îmbolnăvit de la frigul în care a trebuit să aștept pentru a intra. Apoi vin cozile acelea enorme și privirile vameșilor din aeroporturile americane ca și cum toți de acolo sunt infractori. Mi s-a spus în San Francisco, în aeroport, că este ultima oară când mă mai lasă să intru. După ceva timp, am ajuns în New York și am fost întrebat repetat dacă nu cumva am de gând să mă duc în San Francisco. Asta după ce am fost întrebat dacă am bilet și pentru întoarcere. Lucrurile sunt alimentate și degenerează acolo, dar sigur erau prezente și înaintea lui Trump. În octombrie, trebuie să mă duc iar în New York, sper să fie ok.

What if: Making of