Bubu Cernea la Red Bull SoundClash
© Attila Szabó
Muzică

Bubu Cernea, omul care poate face singur un concert

Ai văzut super-trupele lui Spike și Irinei Rimes, cântând împreună, la dublu la fiecare instrument, la Red Bull SoundClash? Complimente de la Bubu Cernea, a.k.a. omul ideilor altfel.
Scris de RedBull.ro
20 minute de cititPublicat pe
„Ce te legeni, Codrule” cântată și reorchestrată de trupele celor doi artiști a făcut valuri la finalul Red Bull SoundClash 2022. O idee în premieră la marea bătălie muzicală, la care au muncit mulți oameni.
Spike & Irina Rimes, Red Bull SoundClash 2022
Spike & Irina Rimes, Red Bull SoundClash 2022
„A fost ceva inedit să vezi 2 trupe pe scenă cântând cu 2 toboșari, 3 chitariști, 2 basiști, 2 clăpari și 2 soliști vocali, Irina și Spike. Noi suntem foarte încântați de momentul ăsta pentru că e o chestie pe care am făcut-o noi primii la Red Bull Soundclash 2022. Trebuie să fie un show care să se țină minte peste ani și ani”.
Bubu Cernea
Așa e Bubu, omul ideilor altfel. Împletește creativitatea artistului care visează să cânte pe scena alături de Jacob Collier sau Sting, având talentul-executiv al unui om de producție, sau director muzical gata să facă pentru Rihanna sau Beyonce ce face azi pentru Irina Rimes și Inna. În industria muzicală din România, nu există cineva care să nu-l știe: mută lumea de colo-colo și face imposibilul posibil de ani de zile.
De mic copil a trăit printre scene, boxe, cabluri și lumini. Așa a învățat atâtea lucruri încât azi, dacă s-ar putea clona în 200 de exemplare, ar fi în stare să facă concomitent TOATE joburile ce țin de producția complicată a unui show de serie A: de la sunetist, light-designer, stage-manager... le visează pe toate. Ar putea fi toți oamenii în negru care roiesc în spatele scenei. Recunoaște că e puțin hater și că întrebarea „Da' de ce nu așa?” l-a dus departe. A participat de mic la Eurovision junior, a jucat în „LaLa Band” și „Pariu cu Viața”, a fost toboșar la „Roata norocului” de la Kanal D, cântă cu Inna, Irina Rimes sau Alina Eremia.
În urmă cu niște ani se năștea o trupă și un serial care-au istorie în lumea muzicii românești, dar și în televiziune: Alina Eremia, Dorian Popa, Sore Mihalache, Alina Baniciu, Liviu Teodorescu, Cristina Ciobănașu, Vlad Gherman, Alexia Talavutis... Ce-a însemnat LaLa Band pentru tine?
LaLa Band a fost experiența vieții mele. Îmi pare rău că n-am reușit să facem un specacol de final în care să-nchidem capitolul LaLa Band. Mi-ar plăcea să ne reunim cu toții și să mai facem un spectacol la Arene, cum era tradiția, de 1 iunie. Gata, asta e ultima dată, toți avem proiectele noastre. De-asta e și foarte greu, toată lumea are proiectele lui, scheduling-wise, e un coșmar. Pentru mine a fost unul dintre cele mai frumoase proiecte pe care le-am făcut în viața mea, a fost o școală absolut de neegalat, atât în actorie, cât și în producție. Gândește-te că m-am trezit peste noapte: „Gata, Bubu, plecăm în turneu, trebuie piesele alea”... Primeam comenzi din astea: într-o săptămână, 60 de piese. Stăteam și făceam track-uri, organizam totul, trupa... tot-tot-tot. M-am trezit în punctul ăla în care hai, tu ești directorul muzical pe partea de live, fă-le că plecăm în turneu peste trei zile. Făceam intro-urile de la concerte, mă ocupam de toată partea tehnică. Am făcut 3 turnee mari, toate cu producția noastră, de veneam și montam toată scena, plus concertele mari, Sala Palatului, Polivalenta, și 4 concerte la Arene. Toate sold-out. Mult. Și astea printre filmări. La Lala Band ajunsesem la punctul la care 3 săptămâni dintr-o lună eram în turneu, și o săptămână eram la Buftea, că filmam serialul. Și din Buftea iarăși plecam în turneu, încă 3 săptămâni... Și-așa au trecut anii. 4 ani. A fost genial. Aș face-o din nou. Mai ales la cum am crescut toți cred că dacă am pleca în turneu, ar fi grav...
A fost primul proiect în care nu mi s-au mai pus piedici, gen, nu putem face asta, că nu e nu știu ce buget... Am putut să-mi pun în practică ideile pe care le aveam în mine, datorită doamnei Ruxandra Ion în special, cea care a creat aceste proiecte, „Pariu cu Viața” și „LaLa Band”, cea care s-a-ncrezut în mine. LaLa Band a fost un proiect unic prin faptul că am adus în atenția tinerilor de vârsta noastră muzica evergreen, artiști ca Sting, Stevie Wonder, Lionel Richie, Celine Dion... mă bucur c-am contribuit la generația LaLa, care a auzit și muzica asta...
Azi cânți cu Inna, Irina Rimes sau Alina Eremia... De când lucrezi cu Irina Rimes?
Din 2017. Am avut prima întâlnire cu Irina la ea, la studio, și atunci am auzit prima dată piesele care urmau să se lanseze: „Bolnavi amândoi”, „Cosmos”, etc. Și când am auzit prima dată Cosmos, împreună cu celălalt director muzical, Cristi Comaroni, am zis că aici e ceva foarte special ce trebuie tratat cu mare atenție și ne-am apucat să lucrăm. Primul show ca director muzical noi l-am făcut remotely, eu eram plecat într-un turneu în Chile cu Inna, n-apucasem să lucrăm decât foarte puțin la o idee și eu am lucrat dintr-o cameră de hotel și Cristi Comaroni din studio și am făcut un show de vreo 5-6 piese și nu le-am repetat decât cu o seară înainte. Asta apreciez la Irina, că s-a încrezut total în noi în ce i-am spus și ei oricum îi plăcea rock-ul de mică. Noi nu cântăm piesele Irinei Rimes cum sunt ele în original, noi le reorchestrăm, le facem variante de live, iar Irina, prin prisma acestui lucru, este cu un picior în mainstream și un picior în underground. Am avut multe struggle-uri, multă lume care ne-a zis că schimbăm piesele, că nu mai sună ca pe CD, că nu mai e Irina... și a durat ani până am convins lumea că băi, uitați reacția oamenilor la concerte. Am umblat la producție, la armonii și la orchestrații ca să ajungem la sunetul pe care-l avem astăzi live. Când auzi asta știi că e Irina Rimes în live. Publicul Irinei care vine la concert deja știe că nu mai vine să asculte „Visele” ca la radio, vine să asculte „Visele” ca la Red Bull SoundClash.
Irina are un fan base foarte loial, știe la ce să se aștepte, pentru asta vine. Primul șoc pe care l-am avut, a fost chiar recent, în 2020, chiar înainte de lockdown, am avut un concert cu Irina la Iași, într-un club. Noi am învățat să ne mulăm și după public, la niște cluburi care sunt mainstream, avem un show mai de club - mai electronic, mai cu beat-uri, să danseze lumea, să dea din cap, să nu se facă diferența când s-a dat DJ-ul jos și-a intrat performance-ul live, e la același nivel. Și aveam un intro foarte de club, de festival, l-am cântat pe ăla, publicul, am văzut, era mai așa... nu reacționa nimeni. Noi putem comunica unul cu altul pe scenă și le-am zis: mă, parcă nu e bine, ce să facem? Hai să mai cântăm o piesă. Vedeam publicul cum se uită unul la altul „mă, da’ ce cântă ăștia?”
Și țin minte că i-am zis lui Andrei, chitaristul, hai să cântăm „Octombrie Roșu”, varianta pe care am cântat-o la Neversea, care are un final foarte rock (Andrei Comaroni este unul din cei mai tari producători pe care îi cunosc, foarte talentat pe sound design, adică creează sunete de la 0 pe computer. Multe sound-uri pe care le auziți la noi la show sunt unicat, pentru că nu există în nicio bancă de sunete, sunt făcute de Andrei). Și când am cântat-o pe aia și am ajuns la partea rock a înnebunit clubul. Vedeam femeile alea îmbrăcate de club, care n-ai zice că sunt cu rock-ul, cum au început să sară, și erau niște băieți în față care făceau semne de genu „Așa, mă, pentru asta am venit”. Și atunci am zis, mă băieți, trebuie să fim atenți și aici, nu putem să cântăm numai clubăreli, că mai sunt oameni care vin să ne asculte cum ne știu ei pe noi. Asta am învățat în ani de zile, nimic nu se întâmplă peste noapte. Și am avut și avem struggle-uri în continuare, dar muncim foarte mult la chestia asta.
Hai să vorbim de struggle-uri. Mare parte din ce faceți voi când vorbim de job-ul de director muzical, e de fapt un proces de vânzare și convingere. Ce procent îți iese ție?
Eu aș spune că îmi iese undeva la 70-80%, dar este cu sânge, e cu lacrimi, cu dat pumni... deci ce s-a întâmplat în sala asta unde noi creăm totul, ce-a văzut sala asta... nu cred că a văzut nimeni. Pentru că este foarte greu, noi toți avem o chimie, ne place muzica, ne plac aceleași genuri de muzică, diferența se creează că unora ne plac mai mult alte genuri, altora mai puțin și câteodată se creează un struggle.. hai odată să alegem ceva. Dacă n-am avea acest proces de bibileli, n-am fi ajuns niciodată la rezultatele astea, pentru că am stat și chiar am căutat până le-am găsit, în ani și ani de zile. Eu spun ceva, câteodată Cristi Comaroni, celălalt director muzical, e de-acord cu mine, câteodată el vrea altfel. Câteodată suntem on the same page, dar vine Irina și zice „bă, băieți, eu vreau altfel”. De obicei, noaptea e un sfetnic foarte bun și ne ajută foarte mult faptul că noi imprimăm toate repetițiile pe care le facem. Le imprimăm și a doua zi dimineața când ne trezim, ascultăm cu urechile fresh, ne dăm seama că bă, avea dreptate ăla ce-a zis ieri. Și ne adunăm și stabilim: mergem pe varianta asta, hai să facem așa.
Câte ore lucrezi pe zi?
Non-stop. Eu dorm foarte puțin. Înainte de Red Bull SoundClash chiar am dormit puțin, 2-3 ore pe noapte. De regulă, dorm cam 4 ore pe noapte. Recuperez când plec în vacanțe, în alea 4 zile dorm cam 12h pe zi. Când sunt în vacanță știe toată lumea, îmi trec în toate calendarele că Bubu e plecat, lumea știe că bă a plecat și ăsta 4 zile/an, lăsați-l în pace. Sună telefonul și în vacanță, dar mai puțin, dacă e ceva urgent.
Bubu Cernea și Irina Rimes la Red Bull SoundClash
Bubu Cernea și Irina Rimes la Red Bull SoundClash
Și de când susții ritmul ăsta?
Cam toată viața. Bine, chiar așa în ritmul ăsta, nu pot să zic că de la 4 ani, de când am început să fac asta și să plec în turnee, era chiar așa. Eram mai artist când eram mai mic. Când eram pe la 4-5 ani era totul făcut, eu doar mergeam, cântam și plecam. Cred că din 2011, de când a început Lala Band și Pariu cu Viața, cam de atunci e ritmul ăsta așa.
Ai lucrat cu mulți artiști care au cântat în România - Black Eyed Peas, Snoop Dogg, Incubus, Prodigy, Macy Gray, Alice Cooper, Billy Idol, Epica, Tori Amos, Megadeth, Sepultura, Pussycat Dolls, Europe, One Republic, Roxette, Tiesto, Fede Le Grand, Vanilla Ice, 50 Cent... Dacă te lasă pe tine cineva singur, știi să faci toate job-urile de producție/management la un concert?
Da. Dar să mă clonez. Și dacă m-aș clona tot mi-aș face o echipă. Îi iau pe ăia să monteze schelele, îi iau pe ăia să monteze luminile. Aș avea nevoie de o armată de mine, nu pot cu câte un om pe departament. Dacă m-aș clona de 200 de ori, atunci da, ar fi 20 de oameni să monteze scena, încă 20 să facă cazări și mese ș.a.m.d. Eu am făcut asta, eu fac asta de foarte mult timp, partea asta de production management, o fac de la 16 ani. Adică de la 16 ani mi s-a dat libertatea să iau deciziile.
Cum era să crești într-o familie ca a ta (Crina Mardare și Mișu Cernea) care era în mijlocul industriei muzicale?
E ca și cum ai o familie foarte mare, aici mă refer și la toată partea de firme de tehnică: tehnicieni, operatori de sunet, lumini, care toți mă știu de când eram mic. Am crescut printre ei, am crescut cu ei. Eu, de la vârsta de 6 ani am fost și sunt în continuare light-designer, doar că nu mai apuc să operez la fel de mult cât operam înainte. Dani Klinger, care-a făcut luminile la de Red Bull SoundClash, el mi-a fost mentor și profesor în arta de light design și de programări de lumini, de făcut plot-urile de lumini ș.a.m.d. Cu el am lucrat foarte mult, de la 6 ani până la vreo 13 ani. Și cumva, eu mă simt în această industrie ca într-o familie. Oamenii îmi mai zic: bă, da' te știi și cu ăla, și cu ăla... Bă, da, sunt oameni cu care am lucrat ani de zile. Ne referim la cameramani, operatori, oameni care stau în car, oameni care montează garduri, care spală pe jos. Cu toții am lucrat, mă știu cu absolut toată lumea. Nu cred că este cineva din industria asta pe care să nu-l cunosc, cu care să nu fi lucrat, cu care să nu fi cântat măcar într-o sală de repetiții, dacă nu pe scenă.
Cum să zic, e greu, pentru că tot timpul simt că e o presiune că, mamă, poate o să greșească ăsta odată și atunci să vezi ce-i dăm în cap. Simt chestia asta tot timpul, dar nu mă gândesc prea mult la ea și îmi văd de treaba mea și e foarte bine. Vine cu o presiune nu atât de mare că să dovedești că și tu ești la fel de talentat, pentru că oricum o să vină lume care o să zică „dacă nu erau maică-sa și cu taică-su niciodată în viața vieții lui nu l-ar fi luat Irina sau Inna sau n-ar fi ajuns la Berklee”. Nu mai spun că sunt oameni care spun că maică-mea a dat bani ca să-mi dea diploma la Berklee... wtf?! Dar este despre cum te porți cu oamenii care lucrează în industrie și pe lângă artiști și instrumentiști și-așa, oamenii care fac industria să funcționeze și anume: tehnicieni, operatori, oamenii care vând bilete, ș.a.m.d. Eu, chestia asta, am învățat-o din clasa I când am ajuns la liceu la Lipatti și eram la televizor și toată lumea zicea că „ăsta se crede vedetă”. Eu n-aveam nicio problemă. Odată au venit niște băieți la mine și m-au întrebat: „bă tu știi să cânți manele?” Aveam 6 ani. Eu am zis că nu. „Păi cum nu știi? Ești mare toboșar și nu știi manele?”. Și mi-a arătat cineva ritmul de manea și l-am cântat din prima. Tot timpul cântam, tot timpul m-am purtat frumos cu lumea, n-am vorbit de rău pe nimeni. Chestia asta cred că mi-a câștigat respectul oamenilor. „Băi, ăsta e ok, nu se crede Dumnezeu pe Pământ”.
După concerte, mulțumirile tale merg mereu către artiști, dar întotdeauna, fără excepție, și către tehnicieni...
Da, fără ei nu poți să faci nimic. Și, din păcate, sunt din ce în ce mai puțini oameni buni pe partea asta tehnică, care vin din urmă. Generația nouă vrea să vină și să stea direct la butoane, vrea comanda de lumini sau să facă sunet, habar n-având ce face un aparat sau ce face un microfon sau cum să cableze o tobă. Trebuie început de jos. Noi, toți tehnicienii din generația veche, care-am fost crescuți de Sfinx, de tatăl meu și-așa mai departe, toți am început de jos, de la cărat grinzi și plăci. Eu, la fel. Am lucrat cot la cot cu ei ani de zile când aveam 13-14 ani și am mai căpătat forță, ca să zic așa, și mi-a plăcut foarte mult. Nu mai e plăcerea aia. Că toată lumea vrea să vină să i se monteze tot, ei să vină și să opereze. Bun, păi tu știi să cablezi o tobă? Ce microfon pui la o voce ca a Irinei, care nu e nici foarte puternică, dar nici foarte slabă? Trebuie să fii atent să nu capteze nici prea multă tobă. „Nu știu, nu-i treaba mea. Trebuie să vină altcineva.” Păi cine să vină, că tu ești sunetistul. „Nu, eu știu doar să stau la butoane.” Păi, nu e așa.
Sunt din ce în ce mai puțini oameni buni. Mulți au plecat, eu și cu firma mea efectiv am început să facem scouting de băieți de 18 ani care poate nu știu încă ce vor să facă cu viața lor ca și profesie și prezentăm jobul ăsta... Tatăl meu s-a gândit de foarte multă vreme să facă o școală de tehnicieni și o școală de sunet, n-a apucat din lipsă de timp, dar poate că în viitor va reuși să facă niște cursuri. Știi cum e? Aici mai e o chestie, ce nu-nțelege poate lumea: meseria asta se poate învăța, adică sigur teoria ca teoria (cum să operezi, cum să cablezi, ce-i ăla un cablu)... dar se face numai prin practică. Nu există o teorie scrisă cum se bagă picioarele într-un butec sau cum se leagă butecii sau cum se ancorează o scenă, cu câte cărămizi de ciment, de fier, de beton sau ce-or mai fie sau câte butoaie... decât acolo, să vii să-i vezi pe cei care știu. Asta-i o meserie care se învață, dar se „fură” mai mult decât se-nvață, din punctul meu de vedere. Acuma poate mă-nșel. Eu am „furat” foarte mult. Stând și crescând printre tehnicieni și lângă tatăl meu de la 4 ani, am început să fac ce îi vedeam pe ei că fac. Un om care să facă asta se formează în ani de zile. Eu încă mă formez. Încă învăț foarte multe și mai am multe de învățat. Și la production management, și la tobe, și la armonii, și la tot. Din punctul meu de vedere, asta e o meserie la care înveți până mori. Nu e niciodată: „Gata. Știu totul.” Că se-ntâmplă, e o industrie care se schimbă, o tehnologie care se schimbă non-stop, 24 din 24, azi apare un mixer despre care toată lumea spune: mamă, ăsta e the shit, peste o lună apare altul care e total altceva.
Poți să faci treabă bună cu ce-aveai acum 10 ani?
Și da, și nu. Toată lumea lucrează în digital acum. Mixerele digitale n-au bătut încă sunetul analog, care era pe vremuri, când aveai mixerele alea mari de 3 m și racii cu toate procesoarele pe lămpi. Ăla e sunetul adevărat. Sigur că s-a ajuns la niște chestii foarte performante și foarte apropiate și foarte bune. Chiar și azi, dac-aș face un concert Irina Rimes și ți-aș pune mixerul pe care îl avem noi digital, care e unul dintre cele mai bune mixere din lume, și ți-aș pune Irina Rimes după aia pe un mixer analog, ai cădea în cap. Procesat pe lămpi, cum ziceau aștia pe vremuri, cu cărbuni. Asta e.
Nu puteai să faci acum 30 de ani ce faci cu echipamentele de astăzi. Acum 30 de ani mixerele nu știau să memoreze setările unei trupe de la zero. Acum 30 de ani un festival gen Untold se făcea cu 10 mixere la Front Of House (FOH). Sau veneau cu aparatele Polaroid și făceau poză la setările de pe mixer (erau analogice), fiecare își fotografia setările, și pe urmă în change over ăla dădea iarăși de toate butoanele să și le pună unde le-a avut la probe. Mi-aduc amine că la spectacolul cu LaLa Band de la Sala Palatului, tatăl meu, Mișu Cernea, a stat la sunet. „Eu fac pe analog, că ăla e sunetul adevărat”. Era un spectacol foarte greu de făcut cu câți erau atunci, 16 voci, 16 microfoane de voce plus trupă pe spate, plus prezentări... multe canale, nici nu mai știu... Și-aveam mixerul analog pe care îl avem și-acuma, e un mixer renumit, Soundcraft Vienna 2. Avusesem repetițiile la Buftea, 2 săptămâni am repetat, câte 12 ore pe zi, și pe urmă noi mai aveam vreo 2 spectacole la Arene cu artiști străini care cereau mixerul ăla. Și l-am întrebat „Cum o să faci? Că ăla o să schimbe tot mixerul. Nu poți să-l pui pe ăla să cânte setările de la LaLa Band că are alte canale”. „O să vezi!”. Mă, și-a fotografiat fiecare canal, cu setările lui, cu setările din procesoare, poze peste poze, și la Sala Palatului, o zi întreagă, cât noi montam scena, el a stat să refacă la punct și virgulă toate alea. Și-a fost la fel.
Știai de conceptul Red Bull Soundclash înainte să vii la eveniment?
Da, știam de Red Bull SoundClash, îl urmăresc de la început. De când am citit prima oară în presă că urma să se facă și care e conceptul, mi s-a părut foarte tare. N-am apucat să văd battle-urile complet până la Vița de Vie cu Subcarpați, a fost primul pe care l-am văzut așa... tot. M-am uitat și la Carla’s cu CTC așa un pic, m-am mai uitat și la Loredana cu Grasu XXL un pic, dar na’, eu sunt și fan Vița de Vie și la ăla m-am uitat după ce s-a făcut (nu m-am uitat la el live). Și mi-a plăcut... Eu acum 2-3 ani mă gândeam cum ar fi să se facă ceva în genul ăsta. Bineînțeles că n-am avut resursele să-l fac eu, dar oricum mă bucur că l-a făcut cineva.
Ce mi se pare cel mai interesant și cel mai greu de făcut, în același timp, la Red Bull SoundClash sunt probele de Takeover și Clash. De-asta mă și bucur că le-am câștigat pe astea două cu Irina Rimes, pentru că la asta s-a muncit foarte mult... Show-ul Irinei a fost făcut de toată trupa, adică de Cristi Comaroni, Andrei Comaroni, Leornard Croitoru, Radu Tacă, Irina... noi toți ne-am pus mintea la contribuție.

6 min

Irina Rimes, Damian Drăghici & Surorile Osoianu, Red Bull SoundClash

Momentul Irinei Rimes în runda The Clash - Red Bull SoundClash 2022

Cât ați lucrat la toată nebunia asta?
A fost un mare challenge pentru noi toți, am luat-o foarte în serios. In the back of our heads știam că e de demonstrat, nu că mergem și mai cântăm încă un show. Trebuie să fie un show care să se țină minte peste ani și ani. Și am lucrat foarte mult, am început brainstorming-ul, țin minte, cred că la începutul anului.. pe la sfârșitul lui ianuarie, începutul lui februarie. Negocierile nu au fost atât de dure pe cât mă așteptam. Mie mi s-a părut funny tot acest argue între Irina și Spike pe toată perioada asta pentru că na... noi ne știm, suntem prieteni, am cântat cu Spike, instrumentiștii se învârt tot timpul de la unii la alții. Piesa de la final am decis împreună cu ambele echipe s-o facem pe piesa Irinei „Ce te legeni, Codrule”... pe orchestrația aia, ca Irina să poată cânta refrenul, iar Spike a folosit strofa din una din piesele lui și s-a legat foarte bine. Noi am tot stat și ne-am gândit: piesa de la final trebuie să se cânte împreună. Asta s-a tot întâmplat la SoundClash, în ideea în care am văzut că la Subcarpați a venit Bean pe scena Viței de Vie cu toată trupa și au cântat împreună. Am stat și m-am gândit cum ar fi dacă am cânta cu ambele trupe pe aceeași scenă. Nu am avut decât 2 repetiții să facem momentul ăla pentru că toată lumea avea concerte, a fost greu să ne vedem. Noi suntem foarte încântați de momentul ăsta pentru că e o chestie pe care am făcut-o noi primii la Red Bull SoundClash și a fost ceva inedit să vezi 2 trupe pe scenă cântând cu 2 toboșari, 2 chitariști, 3 basiști, 2 clăpiști și 2 soliști vocali, Irina și Spike.
Te așteptai la rezultat?
Mă așteptam și nu mă așteptam. Când am aflat cine e Wildcard-ul lui Spike nu ne-am pierdut speranța, noi am fost foarte încrezători cu Wildcard-ul pe care noi l-am ales, Carla’s Dreams, și suntem foarte încântați de moment. Până la urmă noi nu am văzut toată treaba asta ca pe o competiție efectiv, noi nu ne-am propus să câștigăm, ne-am propus să cântăm bine. Ne-am propus să aducem în lumină publicului care nu era neapărat fan Irina Rimes cum e Irina, de fapt, live pe scenă.

7 min

Irina Rimes & Carla's Dreams, Red Bull SoundClash 2022

Runda The Wild Card