Triatlon
Viața pe roți: Povestea atletei care a făcut din triatlon un mod de a trăi
Pasiunea pentru triatlon a condus-o pe Ioana Precup într-o aventură nomadă prin Europa. Ea trăiește în propria rulotă și se antrenează mereu în altă țară. Descoperă cum arată viața ei pe roți!
Pentru mulți, autorulota reprezintă un mijloc de evadare temporară, o modalitate de a explora lumea în timpul vacanțelor. Pentru alții, ea devine o casă permanentă, simbol al libertății și al dorinței de a trăi diferit. Însă există și oameni precum Ioana Precup, care au îmbinat pasiunea pentru sport cu spiritul nomad, transformând autorulota într-un instrument esențial pentru a-și urma visurile în sport.
La 43 de ani, Ioana a ales să-și redefinească viața și să-și urmeze pasiunea pentru triatlon într-un mod cu totul inedit. De aproape trei ani de zile, ea cutreieră Europa la volanul autorulotei sale, participând la competiții de triatlon și antrenându-se în cele mai diverse locuri.
Povestea Ioanei este o inspirație pentru oricine visează să își urmeze pasiunea fără compromisuri. Prin curajul de a-și transforma viața și de a îmbrățișa necunoscutul, ea ne arată că adevărata libertate înseamnă să trăim conform propriilor dorințe și valori. Viața sa nomadă, dedicată triatlonului, nu este doar despre competiție și performanță, ci și despre autodescoperire, adaptabilitate și bucuria de a trăi fiecare zi ca pe o nouă aventură.
Alergarea de dimineață în Spania
© Arhivă personală
Ce te-a inspirat să devii o atletă nomadă?
O cursă de triatlon din Suedia, UltraTri Sweden. Urmăream formatul Ultraman, care înseamnă 515 km în total, dar pentru că mă antrenam foarte mult în zona Bucureștiului, deci fără diferențe de nivel la bicicletă, majoritatea curselor pe care le găsisem în formatul Ultraman aveau diferențe mari de nivel și am zis că nu sunt în stare de așa ceva. Dar am găsit-o pe aceasta care promitea mult traseu pe plat, chiar dacă avea aproape 100 km în plus față de standard: 610 km. Am zis: „Ok, mai bine așa.” S-a dovedit a fi, de fapt, un rollercoaster și o cursă foarte grea.
Venind la cursă, m-am gândit că este mult mai ușor să împrumut de la niște prieteni o autorulotă. Nu mă urcasem niciodată într-una, dar am pornit cu ea și am descoperit pe parcurs despre ce este vorba. După cursă, pe care nu am terminat-o, fiind deci un abandon, m-am întors în România și am zis: „Eu asta vreau să fac. Vreau să călătoresc.” Mi-a plăcut foarte mult viața de nomad, de camping și de cunoscut oameni și culturi. Pe 16 septembrie 2021 am plecat din România cu autorulota mea.
Rulota Ioanei în camping lângă Trondheim, Norvegia
© Arhivă personală
Cum a arătat prima perioadă de călătorie cu autorulota prin Europa?
Trebuie să ai un scop, o destinație – ești nomad, dar nu umbli de nebun prin lume. Destinația mea inițială a fost IRONMAN Barcelona: m-am grăbit să ajung acolo și să mă antrenez, timpul era foarte scurt pentru că eu am plecat din țară la mijlocul lui septembrie și cursa a fost la început de octombrie.
După IRONMAN Barcelona, am făcut înconjurul Spaniei. Am ajuns și-n Portugalia, dar nu mi s-a potrivit pentru viața mea de triatlonist, adică pentru antrenamente, așa că m-am întors în Spania. În primul an, am călătorit cel mai mult: am vizitat/traversat 16 țări, după care m-am întors în Suedia pentru a finaliza UltraTri Sweden, simțeam că e o poveste neterminată.
Ioana înoată la Ultriman Ultramad
© Arhivă personală
Care sunt avantajele și provocările unui stil de viață nomad?
E o combinație atipică, în cazul meu. Să călătorești și să fii nomad - sunt foarte mulți care fac asta. Însă în cazul meu, ca atletă nomadă, povestea se schimbă puțin. Când ajung într-un loc nou în care vreau să rămân, mai întâi mă asigur că am unde să-mi fac antrenamentele: îmi caut bazin, îmi fac traseele de bicicletă pe Strava, iar cu alergarea e simplu, îmi pun pantofii și am plecat ...
Alte provocări pot să apară la fiecare pas pentru că sunt o femeie singură într-o casă pe roți, pe care trebuie s-o conduc. Am 7 m de autorulotă în spatele meu și 3 m lățime. Trebuie să te urci pe feribot ca să traversezi diverse ape, să o parchezi, să te conectezi la curent, la apă, etc. Apoi trebuie să ai în zonă și magazine de unde să-ți iei mâncare. Nu poți să te duci peste tot cu autorulota, că nu e ceva mic pe care o muți de colo-colo, și-atunci cari ce ai nevoie cu bicicleta. Am ajuns să car în spinare de la motorină pentru centrala din autorulotă până la covoare ca să-mi decorez casa pe roți. (râde)
Cea mai mare provocare pe care am avut-o a fost anul trecut, în Norvegia, când mi s-a stricat mașina. Mi s-a stricat sistemul de AdBlue în nord, imediat după ce am coborât de la Capul Nord. Iar Norvegia nu este o țară în care să găsești service-uri la orice colț de stradă. Mai aveam și distanțe de câte 500 de km între orașe. A fost o aventură să găsesc un service care să-mi reseteze sistemul. Până la urmă, am rezolvat-o în Trondheim, dar a fost foarte stresant. Am prins și inundații, așa că se închisese singurul drum care traversează Norvegia.
Altă provocare am avut-o chiar în primul an, când am greșit parcarea în camping: am luat prea strâns o curbă, m-am urcat pe un bolovan și mi-am distrus ușa de la intrare. Asta se întâmpla chiar înainte de Crăciun, când toate erau închise și a fost nasol să am o gaură în scară, în casă, dar am rezolvat-o. (râde) Spre deosebire de Norvegia, în Spania găsești foarte ușor service-uri specializate și toată infrastructura pentru autorulote.
Când vine vorba despre beneficii, cel mai important este sentimentul de libertate. Chiar dacă nu mă mișc foarte mult, ideea în sine – că pot să plec imediat dintr-un loc și să mă mut în altă parte dacă vreau - e grozavă. Apoi e faptul că îmi petrec tot timpul afară: lucrez, mă antrenez, absolut totul fac afară, și asta e extraordinar!
Un moment de relaxare în Saro, Suedia
© Arhivă personală
Cum reușești să-ți menții rutina de antrenament în timpul călătoriilor?
Când călătoresc este într-adevăr un pic mai dificil cu antrenamentele. Dacă am drum de făcut în fiecare zi, cel mult alerg sau îmi găsesc un bazin în drum. Mă opresc două ore, fac un înot sau un antrenament cu greutăți, și plec mai departe. Bicicleta nu o scot, că e mai complicat. Dacă stau câteva zile într-un loc sau o perioadă mai lungă, ca acum, îmi fac antrenamentele normal.
Unde ești acum?
Sunt lângă Gothenburg, în Suedia, pe coasta de vest, și rămân aici până la sfârșitul lunii august. Aici a fost primul camping pe care l-am găsit în Suedia când am venit la cursă și am o conexiune specială cu locul acesta. Nu pot să-mi explic, dar pur și simplu am furnicături pe piele de fiecare dată când ajung aici, e locul în care mă simt cel mai împăcată. E a patra oară când vin aici! Și după stresul cu Norvegia de anul trecut, m-am oprit aici două săptămâni să-mi refac un pic mintea.
Cum alegi competițiile la care vrei să participi?
În general, nu le repet – dacă am făcut o cursă, nu mă mai întorc la ea. Le aleg să mi se potrivească ca perioadă în an: de exemplu, dacă este o cursă la începutul lui septembrie în Spania, nu o voi face. Sunt 40 de grade, iar eu nu suport căldura. Mi le aleg în funcție de cât de ciudat sună, cât de excentrice sunt. Zic: „Aha, asta e ceva nou, aș putea s-o încerc!”. Și sigur că mă uit la profilul cursei: cum arată și dacă pot, teoretic, să mă încumet s-o fac.
Ce cursă ți-a rămas în minte anul acesta?
Anul acesta am făcut în Spania, la sfârșitul lunii iunie, ULTRIMAD – pe formatul Ultraman. A fost la limită cu căldura pentru mine, dar pentru că-l cunoșteam pe organizator și mi-este tare drag, m-am dus. Se formează o familie când ajungi la astfel de curse. Îl cunoscusem cu un an înainte, când participasem la o cursă doar de bicicletă: trebuia să te cațeri pe o pantă de câte ori poți, în 24 de ore. Atât a tras de mine: „Hai, hai, hai, că ești prima și singura femeie care s-a înscris vreodată la cursa asta, trebuie să vii!” Și am zis: ”Ok, rămân în Spania până mai târziu și vin la cursă.” A fost tare frumos!
Ioana la Ultrimad Ultraman 300
© Arhivă personală
De ce era o cursă atât de provocatoare încât ai fost singura femeie acolo?
Sunt diferențe incredibil de mari de nivel la bicicletă: 5000 m. Am avut ghinionul să plouă în a doua zi și să fie numai două grade sus pe munte. A fost un pic aiurea... (râde). Am participat numai opt oameni. La astfel de curse nu se înghesuie lumea. Și la UltraTri, am fost în primul an opt, și-n al doilea șapte oameni. Practic, ai trei curse IRONMAN (3.8km - înot, 180km - bicicletă și 42.2km - alergare) din punctul de vedere al distanței. Fiecare e cu ale lui acolo, ideea este să închei cursa, chiar dacă te târâi.
Ce sfaturi ai pentru alți atleți care își doresc să adopte un stil de viață nomad?
Ce pot să spun din experiența mea este că viața de nomad ți se potrivește sau nu; e pur și simplu o alegere. Nu este neapărat mai ieftin să trăiești așa, nu este neapărat mai ușor, dar nici mai greu, pur și simplu sunt alte provocări sau alte rutine pe care ți le faci. Dacă-ți place, te obișnuiești!
Ce te-a inspirat să scrii o carte despre povestea ta de viață?
Îmi doream foarte mult să închid povestea UltraTri Sweden. Simțeam, cumva, că după ce-am trecut linia de sosire, mai era ceva. Așa că nu mi-a rămas decât să povestesc despre această experiență. M-am apucat de carte de capul meu, cu mentalitatea omului care n-a avut educația necesară în scris. Ce scriam erau niște compuneri ca la școală, n-aveam nicio legătură cu scrisul propriu-zis. (râde)
Însă Universul a complotat și mi-a adus-o în cale pe o fostă colegă de liceu, pe care am întrebat-o: „Și ce-ai mai făcut?”, la care ea a răspuns: „Am scris o carte.” Așa am ajuns la Școala de Scris. Am făcut școala timp de șase luni și am învățat secretele storytelling-ului. Cu toate instrumentele la un loc, am început să scriu cartea. Primul manuscris mi-a luat aproape două luni. Cartea am terminat-o aici, în Suedia, unde sunt acum.
Mi-am dorit tare mult să arăt ce este în spatele unui astfel de vis: cât efort este, câtă emoție, cât consum, câți oameni poți să angrenezi în jurul tău și cum reușești, până la urmă, să inspiri.
Care e mesajul cărții?
Mesajul cărții este: uite cum un om absolut normal, o femeie de 40 și de ani, reușește să-și îndeplinească visurile în ciuda limitelor pe care le are, atât fizice, cât și psihice – neîncrederea în sine, faptul că nu a făcut sport de performanță sau n-a fost neapărat o sportivă înainte. Dacă-ți dorești ceva, poți s-o faci! Mi-am dorit tare mult să arăt ce este în spatele unui astfel de vis: cât efort este, câtă emoție, cât consum, câți oameni poți să angrenezi în jurul tău și cum reușești, până la urmă, să inspiri. Pare că acesta este feedback-ul pe care-l primesc și mă încântă extraordinar de tare faptul că inspir. Și nu pentru a face sport, ci pur și simplu să-ți urmezi visul, indiferent care este acesta!
Când vei lansa cartea?
Lansarea fizică va fi pe 29 septembrie, apoi cartea va fi prezentă în librării. Deci voi fi în țară în acea perioadă, apoi mă întorc în Spania, unde voi rămâne în perioada iernii.
Dacă ți-a plăcut povestea Ioanei Precup și vrei să descoperi în totalitatea cine este și cum arată stilul ei de viață, poți precomanda cartea ei, „Ultra”.