Numele KRIPS apare în peste 500 de locuri din toată țara
© Arhivă personală
Cultură Urbană

Cine e KRIPS, unul dintre cei mai cunoscuți grafferi din noua generație

Dacă ești atent la ceea ce este în jurul tău când ești pe stradă, atunci numele lui KRIPS ți-a sărit în ochi cel puțin o dată. Dar cine este el și care este povestea lui?
Scris de Andreea Vasile
11 min readPublicat pe
Numele lui KRIPS e, la propriu, pe toate gardurile. Dar nu numai acolo. Ruine ale unor foste fabrici, gări, litoralul românesc, clădiri din centrul orașelor, blocuri din cartierele bucureștene, toate poartă semnătura unuia dintre cei mai cunoscuți și perseverenți grafferi români din noua generație.
La 14 ani a început să meargă la metrou și să scrie în vagoane. ”Azi sunt multe vagoane retrase care au încă semnăturile mele de atunci,” spune el. Și, din acel moment, nu s-a mai oprit. În aproape 10 ani de când face asta, KRIPS estimează că a realizat peste 700 de desene în toată țara și a încercat să-l facă diferit pe fiecare. Deși pozează fiecare loc în care își lasă amprenta, el nu a numărat niciodată câte imagini are în arhiva lui.
KRIPS ține foarte mult la comunitatea de grafferi din care face parte. ”Pentru noi respectul contează foarte mult. Suntem relativ uniți prin ceea ce facem și datorită acestui lucru ne înțelegem unii pe alții, înțelegem provocările și riscurile, dar și frumusețea, în egală măsură. În plus, comunitatea e universală pentru că nu contează cine ești sau de unde vii, faptul că desenezi e suficient să te conecteze cu oameni similari din toată lumea, pe care altfel poate n-ai avea ocazia să-i cunoști,” spune el.
Află, în continuare, cine este KRIPS, ce îl motivează să-și lase numele în toate locurile în care o poate face și de ce crede că intervențiile lui în spațiul public nu sunt vandalism fiindcă nu distrug, ba chiar dau un plus de culoare.
KRIPS și una dintre lucrările lui
KRIPS și una dintre lucrările lui
Când ai început să scrii prin oraș?
Prin 2008, când am cumpărat primul marker, cu care am scris pe un tramvai. Țin minte și acum, era după școală. Am simțit nevoia să intervin cumva în spațiul urban. Însă treaba serioasă a început cu adevărat pe la 14 ani, când am început să merg la metrou și să scriu în vagoane. Azi sunt multe vagoane retrase care au încă semnăturile mele de atunci.
Cum reușeai să ajungi la metrouri la vârsta aceea?
Atunci le semnam când erau în trafic, nu-mi permiteam la vârsta aia să merg să dau pe ele când sunt retrase. Nu aveam contactele necesare încă. (râde) Totuși, luam în calcul niște ore anume, să fie vagoanele goale și, între două stații, puteam să umplu unul cu semnătura mea, dacă aveam spor. Am început ca orice graffer.
Cum te simțeai când îți scriai numele în vagoane?
Vagoanele, în momentul respectiv, îmi treziseră interesul pentru că erau deja desenate. Iar eu voiam să fac parte din joc. La acel moment, eram doar admirator, pentru că cineva care doar dă tag-uri nu poate fi numit graffer, e doar un writer. La vremea respectivă, să dai un desen – noi le numeam 'bombe' – era wow, next level, era undeva departe.
De la markere la spray-uri
De la markere la spray-uri
Cu ce marker scriai atunci, mai ții minte?
Da! Era un OTR – On The Run. Țin minte și acum mirosul. Dar nu am mai întâlnit de mult timp tipul ăla de marker. Îmi plăcea că era gros și avea vopseaua foarte bună. Nu orice marker negru are fiabilitate. Contează foarte mult nibul, cât de tare sau cât de moale e, cum se imprimă pe suprafața pe care scrii, e important să îți dea satisfacție când dai o semnătură.
Care e numele cu care semnai atunci?
Atunci scriam AXK. Nu însemna ceva anume, pur și simplu alegeam niște litere care mi se păreau cool.
Când a început să se contureze brandul tău, așa cum îl știm azi?
S-a conturat în timp, prin muncă și perseverență. Când aveam bani, uneori preferam să-mi iau vopsea decât să-mi iau mâncare. Din banii de buzunar puneam deoparte câte puțin și în două zile puteam să îmi iau un spray. Însă, ulterior, am început să nu mai fiu mulțumit doar de semnături, am început să simt nevoia să fac ceva mai colorat. Admiram deja grafferi mai mari decât mine, ca MSER, cu care mai târziu m-am și împrietenit. MSER a fost un reper pentru ceea ce îmi doream și eu să fac. Îmi plăceau culorile și ideile lui și asta voiam și de la desenele mele, să fie diferite. Am început, așadar, să folosesc numele KRIPS în 2014.
Semnătura lui KRIPS poate fi întâlnită în multe locuri din București
Semnătura lui KRIPS poate fi întâlnită în multe locuri din București
Atunci ai trecut de la writer la graffer?
Cumva, da. Am avut întotdeauna tendința să desenez cât mai mare, mi-a plăcut chestia asta – să domin un spot, să îl acaparez cu totul. Eram elev la un liceu de arte în acel moment și am zis că e momentul să încep să bag culoare. (râde) Spiritul liceului m-a ajutat în direcția asta fiindcă ne făceam găști și ieșeam la desenat. Însă tot graffiti-ul la metrou e cel care m-a motivat. Când apăreau trenurile vechi în stații, care erau colorate full, eram entuziasmat! Mă uitam la culori și îmi plăcea faptul că noi, grafferii, putem interveni cu o nouă cultură peste niște lucruri care aparțin unui regim strict. Contrastul ăsta mi se pare, în continuare, foarte interesant. De asta am și desenat foarte mult în spațiile industriale, deși multă lume s-a întrebat de ce desenez acolo, că nu vede nimeni. Nici nu vreau să vadă cineva. Eu știu că ele sunt acolo!
Deci te interesează să dai culoare unor spații odată gri...
Da. Îmi place intervenția în unele locuri unde totul era foarte strict și unde încă se simte temperamentul locului, deși acum este gol. E o relaționare cu spațiul. Am prieteni cărora le place să deseneze pereți curați. Dar mie-mi place să găsesc pereți texturați, poate chiar distruși, care sunt o provocare – cum fac eu să desenez aici? Îmi place perspectiva, îmi place cum bate lumina, cum iese în poză. Foarte multe dintre locurile în care am desenat au fost ulterior demolate. Nu mai există cel puțin 100 de desene din astfel de locuri. Unii dintre noi, grafferii, nu ne dorim să fim cunoscuți ca persoane, ci doar desenele noastre. Ducem o viață dublă, până la urmă.
Pe garniturile vechi de metrou poți găsi semnătura lui KRIPS
Pe garniturile vechi de metrou poți găsi semnătura lui KRIPS
Spuneai că AXK, primul tău nume, nu a însemnat ceva anume, erau litere care ți-au plăcut. Cu KRIPS cum stă treaba?
La fel! (râde) Ce m-a interesat în ambele cazuri a fost să am flow când le scriu, să meargă mâna ușor, cum se spune. Și să fie un tag care nu mai există în altă parte, pentru că încerc să fiu deosebit prin ceea ce fac. Suntem unici ca persoane, de ce să nu fim la fel și ca grafferi?
Dorința mea nu e să fiu recunoscut pe stradă. Nu sunt vreun rockstar, doar lucrările sunt la lumină, atât.
KRIPS
Care e primul loc în care ai scris KRIPS?
Pe vagoanele de marfă. În general, la început, am optat pentru zone retrase și ruine.
Și apoi ai început să scrii în locurile mai vizibile ...
Da! Însă nu îți faci vreun mare plan înainte. Vezi întâmplător un loc, presupui că ar fi un loc bun să aplici un astfel de desen, te duci să verifici dacă sunt camere de filmat și îți iei în calcul cam cât de repede ar putea să apară poliția sau altcineva. (râde) Dacă mergem minim doi oameni sau mai mulți, fac un desen în 15 – 20 de minute. Dacă desenez singur, s-ar putea să îmi ia mai mult că trebuie să fiu de zece ori mai atent.
Unul dintre locurile dezafectate în care KRIPS a desenat
Unul dintre locurile dezafectate în care KRIPS a desenat
Ai avut parte de momente tensionate în timp ce desenai?
Au fost foarte multe situații în care oamenii de rând sunt mai periculoși decât poliția pentru că sunt agresivi și încearcă să-și facă dreptate pentru un loc care nici măcar nu le aparține. Ei nu-și dau seama dacă tu faci ceva frumos sau nu; doar văd de la geam când își fumează țigara o mulțime de înjurături pe pereți și apoi, dacă te văd pe tine la treabă, își imaginează că scrii aceleași lucruri. Ei consideră că le strici peisajul.
Ai putut să explici vreodată unui astfel de om pornit să oprească ceea ce faci cu ce te ocupi, de fapt?
Da, s-a întâmplat o singură dată asta. De regulă, nu prea stai să explici, ci pleci. Am alergat în orașul ăsta de multe ori. Fiindcă de multe ori, oamenii ăștia fac cel mai mult rău. Au fost situații în care grafferii au luat bătaie și, evident, cel care a dat bătaia, ulterior a chemat și poliția, dar în felul ăsta a intrat el în probleme. Pentru că nu e acceptabil să agresezi o persoană pe stradă.
În același timp, sunt și foarte multe uși deschise din partea oamenilor care înțeleg ce facem sau cărora li se pare interesant. Au fost mulți care mi-au zis când m-au văzut pe stradă, ”De ce colorezi acolo? Hai să colorezi la mine!” Dar le-am spus că dacă vor să vin la ei, trebuie să mă plătească. (râde) Că la tine acasă e un loc pe care-l vezi doar tu!
KRIPS la Gara de Nord
KRIPS la Gara de Nord
Dacă Bucureștiul ar fi un oraș curat, ți-ar mai fi la fel de ușor să desenezi pereții?
În momentul în care desenez un spot, iau în calcul anumiți parametri. Dacă simt că desenul nu are loc acolo, nu mă bag. Dacă e un perete frumos într-o zonă mișto și e deja mâzgălit, intervin și eu. Dar dacă e un perete care nu are nicio mâzgălitură, nu mă duc sub nicio formă acolo. Mă interesează orașul ăsta și din punct de vedere estetic, însă lumea trebuie să înțeleagă că graffiti-ul e un joc în care trebuie să joci. Cu toate astea, nu sunt de acord să mânjești un oraș aiurea, cum a fost cazul de la Ateneul Român, unde cineva, fără repere culturale, a simțit nevoia să intervină într-un loc pe care-l percepea ca fiind super vizibil, considerând-o probabil o provocare.
Ce ai vrea să înțeleagă oamenii despre arta ta și a celor care fac ce faci tu?
Noi nu vrem să facem rău nimănui, asta e foarte clar! Nu scriem vulgarități, vrem doar să colorăm. Mulți oameni sunt convinși că vrem să facem rău, că suntem niște tineri teribiliști care nu mai au loc în casă și au ieșit să deseneze. Și încă ceva: nu ai cum să stopezi fenomenul graffiti. Chiar dacă nu mai desenăm noi, sunt alții care nu au nicio treabă cu desenul, și ies pe stradă, și scriu sau desenează chestii urâte. Nu poți opri asta!
Care e planul tău pe termen lung? Faci treaba asta de aproape zece ani de zile.
Nu am un plan, o țintă finală. Ideal ar fi să fac asta toată viața, dacă aș putea, fiindcă asta mi-aș dori să fac. Dar știu că nu se poate. Așa că mă bucur acum și desenez cât se poate.
Semnătura lui KRIPS e-n toată țara
Semnătura lui KRIPS e-n toată țara
Părinții tăi știu ce faci?
Da, știu. Am avut altercații cu ei pe tema asta până la vârsta de 18 ani. După aceea, am încercat ușor să-i fac să mă înțeleagă, că nu mă pot opri din asta, că eu răspund pentru faptele mele și în momentul în care ies la desenat sunt pregătit și pentru o posibilă amendă care nu-i implică pe ei.
Știu că tu ești acel KRIPS de pe pereții din jurul lor?
Da, de aceea cred că preferă să nu se uite pe pereți când merg pe stradă. (râde)
În ce fel crezi că se va încheia această parte din viața ta, KRIPS - graffiti artist-ul?
E ca și când întrebi un polițist ieșit la pensie dacă mai vrea să fie polițist. Normal că tot asta va fi, că asta a făcut toată viața. Probabil că și după ce „mă voi lăsa”, tot asta am să fac. Dacă o să fiu cunoscut, o să fac lucrări și o să le vând și, poate, mai târziu, treaba asta o să-mi aducă și bani. Nu e ăsta scopul, dar sunt sigur că ceea ce fac acum va putea fi și monetizat la un moment dat.
KRIPS la lucru
KRIPS la lucru
Sunt galerii de artă care ți-au dat vreun semn?
Au fost galerii care m-au solicitat să fac câte o pânză, să mă duc la ei. M-au contactat tocmai pentru prezența mea vizibil în creștere din oraș și și-au dorit să colaborăm. Nu te cheamă nimeni că ești tu un pictor necunoscut, undeva într-o mansardă, singur. Cea mai recentă galerie cu care am colaborat este Să fiți cuminiți Gallery.
Te interesează direcția asta?
E clar că ceea ce fac îmi aduce deja beneficii. Îmi aduce oameni care vor să mă cunoască, de exemplu. Cu unii oameni am ținut legătura pentru că mi-a făcut plăcere să fac asta și am simțit că prietenia noastră e, într-un fel, constructivă. Au fost și mulți pe care i-am cunoscut și care apoi au devenit stresanți și acum trebuie să îi evit. (râde) Unii vor să ținem legătura datorită semnăturii mele, deși în realitate nu avem nimic în comun. Sunt sceptic când vine vorba de a cunoaște oameni noi prin intermediul graffiti-ului. Dorința mea nu e să fiu recunoscut pe stradă, nu e zona mea de interes. Nu sunt vreun rockstar, eu nu mă promovez pe mine ca persoană, doar lucrările sunt la lumină, atât.