Muzică
Macanache aduce spiritul hip-hop la Red Bull BC One Cypher România
La 10 ani de la ultima ediție organizată în România, Red Bull BC One Cypher România revine pe scena locală de breaking cu Macanache în rol de MC.
După un deceniu de absență, una dintre cele mai importante competiții de breaking din lume revine în România pe 23 mai în Piața Operei din București: Red Bull BC One Cypher Romania. Iar intrarea este liberă, așa că te așteptăm cu mic, cu mare la un eveniment pe care nu-l vei uita prea curând.
Revenirea nu putea avea un MC mai potrivit decât Macanache — artistul care a dus spiritul hip-hop-ului de cartier într-o zonă autentică, personală și imposibil de replicat. Pentru rapper, implicarea în eveniment este îndeplinirea unui vis. Într-un moment în care breakingul încearcă să-și recâștige spațiul și comunitatea de altădată, prezența lui Macanache pe scenă vine ca o punte între generații, între underground și mainstream, între cultura celor „patru elemente” și publicul larg.
Dincolo de succesul muzical, Macanache este unul dintre puținii artiști care au vorbit constant despre hip-hop ca ecosistem complet — de la MC-ing și DJ-ing până la graffiti și breaking. El spune că își vede rolul în competiție ca pe cel al unui „translator” între scena de breaking și publicul larg, un om capabil să explice intensitatea, tehnica și emoția din spatele battle-urilor.
Într-o perioadă în care multe dintre valorile comunitare ale culturii s-au pierdut în favoarea comercialului, prezența lui Macanache readuce în prim-plan ideea de unitate și respect între toate elementele hip-hopului.
Macanache susține cultura hip-hop cu fiecare ocazie
© Cătălin Soto
Ce înseamnă pentru tine că vei fi MC la Red Bull BC One Cypher România?
S-a îndeplinit un vis: fac și eu parte din asta, nu doar ca spectator. Acum sunt implicat activ în eveniment și e ceva ce trebuia să bifez. Îmi plac unele evenimente atât de mult încât vreau să fiu parte din ele. Și când mai nimeresc la filmări, random, pe-acolo, parcă îmi vine să zic: „Hai, angajați-mă să fac ceva, dați-mi ceva să car!” (râde) Să mă bag actor, cameraman, habar n-am, doar să mă implic, știi? Și ăsta e unul dintre proiectele în care, da, vreau să mă implic.
Ce-ți place la competiția asta și cum ți se pare că revine în România după 10 ani?
Am fost și la celelalte ediții din urmă cu mai bine de 10 ani. La una dintre ele m-am urcat pe scenă, am făcut un salt pe spate, era să cad în cap, s-o sfeclesc, să atrag atenția. (râde) E genul de competiție care lipsește din scena noastră. Oricum, nu sunt multe. Deci, când vine una mare ca Red Bull BC One Cypher, parcă îți dă curaj să mai faci câteva mai mici, știi?
Când vine vorba de hip-hop, mulți uită că este mai mult decât muzică și că există și alte elemente care construiesc această cultură. Cum vezi tu locul breakingului în povestea asta?
Pentru mine, hip-hopul vine cu toată filozofia asta de cultură, cu patru elemente. Doar că MC-ul, pentru că e promovat mai mult, e mai comercial și are și microfonul, poate să se laude singur. (râde) Atunci e normal să fie pe primul loc și lumea să confunde hip-hopul cu un singur element, cu rap-ul, știi? Însă toate-s la fel de importante. Adică eu încerc să le duc peste tot, de la versuri la clipuri, la spectacole, să am toate elementele împreună, să fie un ecosistem full, știi? Și educ oamenii mereu; stau și le explic. Trebuie tăbăcit creierul oamenilor ca să aibă informația corectă.
Și eu, care cânt și reprezint cultura asta, trebuie să știu despre ce vorbesc, nu să mă aflu în treabă. Am auzit și eu „breakdance” și „scratch” și gata, folosesc cuvintele astea, habar n-am ce-i cu ele. Și atunci fiecare trebuie să-și facă datoria. Fiecare B-boy, DJ, MC și graffer să știe despre ce e vorba, deși sunt foarte puțini care înțeleg treaba asta. Sper să se răspândească la mai mulți și să-și dea seama că cu cât e mai mare universul ăsta al lor, cu atât e mai plăcut, nu se plictisesc și au cu ce să se distreze mai mult timp. Așa, rap... ai făcut rap, gata.
Macanache vine cu energia la Red Bull BC One Cypher România
© Cătălin Soto
Menirea mea va fi de translator și de a menține energia pe tot parcursul competiției
Cum vezi breakingul în contextul cultural reprezentat de hip-hop?
Toate au devenit de sine stătătoare și au comunitățile lor. Nu vezi B-boy la concerte. Nu vezi DJ la grafferi, nu vezi grafferi la B-boy. Dar câteodată îi mai vezi și ar fi frumos să se adune toată comunitatea. Ei au comunitatea lor, idolii lor, participanții lor. Mai trebuie partea de unitate, de a-i aduce pe toți împreună, să se bucure, să-și dea seama că și băiatul care dansează face ceva la fel de mișto ca tine, care bagi rime sau scratch-uri.
Hip-hopul e foarte competitiv și bazat pe ego, și atunci e greu să ai și asta. Dar la un anumit punct realizezi că n-ai cum să fii mai șmecher decât toată mișcarea în sine; că dacă nu te implici, te izolezi. Mi se pare că și dacă n-ar face parte din hip-hop, tot ar fi ceva „wow” la nivel global. E deja peste tot. Nu se mai practică la fel ca înainte: a devenit, la fel ca și rap-ul, mai mainstream. Au început să se facă bani pe chestia asta și atunci lumea profită, dar se pierde exact frumusețea, când ne adunam în fiecare zi pe gang și dansam, și între copii mai veneau bătrâni: „Ce faceți, mamă, aici?”.
A fost boom-ul de prin 2000, când era în fiecare scară de bloc câte o trupă de B-boy. Acum simt asta nu doar la hip-hop; o simt și la alte meserii care dispar, cum e olăritul sau croitoria. Mai au câțiva reprezentanți care-și caută niște ucenici; mi se par niște meserii pe cale de dispariție. Oricât de actual ar fi hip-hopul și in your face, reprezentanți care să țină steagul sus și să promoveze exact valorile care trebuie nu prea sunt. Sunt foarte rari.
Cum vezi rolul tău de MC în competiție?
O să fiu un fel de translator pentru ceea ce se întâmplă pe scenă. Am și piesa aia cu „Graffiti”, care nu e o piesă pentru grafferi; e o piesă pentru public să înțeleagă fenomenul ăsta. E un fel de cântecel pentru copii: „Graffiti-ul la-la-la”, cam asta e.
Cei care vin și sunt B-Boy n-au nevoie de nicio prezentare; nici nu cred că o să mă observe că sunt pe scenă; se uită fix la dansatori. Dar publicul, care se uită la niște băieți care fac scheme ciudate pe o podea, o să fie: „Ce-i asta, mamaie?”. Atunci va trebui să le explic, să-i fac să înțeleagă care sunt elementele mai dificile.
De multe ori, cele mai dificile elemente par cele mai ușoare, le treci cel mai repede cu vederea. „A, uite acolo, s-a învârtit pe cot!”. S-a învârtit pe cot de mai multe ori decât ălălalt, dar sunt elemente spectaculoase în „B-boy-eală” care nu-s așa greu de făcut, dar arată bine. În schimb, la niște elemente foarte dificile o să pară că „E, ce-a făcut ăla, că doar s-a chircit un pic!”. Încearcă și tu și vezi! Menirea mea va fi de translator și de a menține energia pe tot parcursul competiției.
Talentul e muncă. Cu cât muncești mai mult, devii mai bun. Și cu cât faci o singură chestie repetitivă, devii maestru pe chestia aia, o stăpânești la milimetru
Ai cântat mereu ce ai trăit...
Sunt destul de norocos încât să fi crescut cu chestiile astea și să-mi intre așa, pe sub piele cu totul. La alții poate a intrat doar un element, mie mi-au plăcut toate și am încercat să le practic pe toate. Singurul pe care puteam să-l practic era „rap-ăria”, să bag rime. Ca B-boy, eu veneam din gimnastică și nu era corect să fac eu „B-boy-eală”, deși mi-am dorit și o să mă apuc la un moment dat când o să mai termin din proiectele astea – pentru mine, să am knowledge și să mă mișc. Mi se pare că e un sport, nu doar un stil de dans.
La graffiti, la fel: eram complexat de litere; nu puteam să fac graffiti. Acum m-am ambiționat să învăț să desenez. Iar la DJ-eală e foarte scump, adică până și DJ-ii care merg cu mine la cântări, primele 5-10 concerte, merg aproape moca, fiindcă cu banii ăia cumpără scule, să poată să fie și ei independenți de mine, să-și facă gig-urile lor. Te duci undeva și ceri pick-up-uri, mixer, platane, laptop, plăci, programe; toate costă milioane.
Și atunci asta e: poate face cineva un beatbox și bagi două rime; nu te costă nimic; e doar o distracție. Am și felul meu de a fi, de a improviza. Că mulți, dacă-i pui să se bage într-un cypher la un freestyle, se blochează. Asta e altă artă, altă latură plecată din MC, cu freestyle-ul și făcutul de cypher. Eram foarte bun pe freestyle când n-aveam beat-uri și nu scriam, atunci era totul pe loc, off the dome.
Dar odată ce am început să fac rost de beat-uri și să găsesc ustensile să mă dezvolt, am început să scriu mai mult. Și ce faci mai mult, pe aia devii mai bun. Acuma sunt foarte bun pe scris, mai puțin bun pe freestyle, dar nu cred că e vorba de cât de bun ești pe freestyle, cât să participi. Aia e, participarea e importantă, nu premiul.
Macanache și-ar dori mai mult timp pentru tot ce îi place să facă
© Cătălin Soto
Pare foarte ușor pentru tine să scrii versuri...
Am și eu influențe, toți ne-am inspirat de undeva, de la alți artiști. Mi-au plăcut Rakim sau Big Daddy Kane, Tataee de la Mafia sau Uzzi, Puya, Vlad Dobrescu, cine vrei tu. Cineva te-a atras în mod special, pentru că vedeai ceva din tine în persoana lui, în stilul lui. Dar la un moment dat îți place și ălălalt, și celălalt, și-s atât de multe influențe, plus felul tău, personalitatea ta, caracterul tău, cum suntem noi construiți în ADN, și atunci devine ceva nou. Toată mixarea asta de stiluri e ca în Powerpuff Girls: a amestecat ăla 700 de elemente și a ieșit Powerpuff. Așa mă simt și eu.
Am realizat și azi: nu există talent. Talentul e muncă. Cu cât muncești mai mult, devii mai bun. Și cu cât faci o singură chestie repetitivă, devii maestru pe chestia aia, o stăpânești la milimetru. Cum sunt ăia de sar din avioane: au sărit de atât de multe ori încât știu ce înseamnă dacă greșesc și știu exact cât trebuie să doarmă, ce să mănânce ca să poată să sară de la înălțimea aia și să nu pățească nimic. Cam așa sunt și eu acum cu versurile; sunt la un nivel în care știu exact ce să fac pentru a obține rezultatul dorit. Vreau o piesă despre ceva anume, știu exact ce am nevoie.
Ce muzică faci acum?
După primul album, m-am panicat: „Mamă, despre ce mai cânt? S-au terminat subiectele?!”. Și după aia am auzit un vers de la un MC american în care zicea că multe subiecte n-au fost atinse și eram: „Shit, așa e!”. După aia am observat că există trupe și MC care au piese cu același titlu, cum e piesa mea „Șefu”, piesa lui Deliric „Șefu”, piesa lui, nu știu cine, „Șefu”. Fiecare cântă din punctul lui de vedere și din experiențele lui. Atunci subiectele sunt nelimitate, doar stilul evoluează.
Am avut un stil copilăresc la început, mai bazat pe stilul lui Caragiale și al lui Chaplin, că asta nu prea vedeam și asta îmi doream să văd. După aia am început să devin mai bun și să fac tot felul de rime mai complexe, cu concepte mai profunde. Iar acum am ajuns la un stil care cred eu că „ăla e”, în care scriu foarte bine, foarte simplu, dar foarte profund cumva. Cam despre asta o să fie următorul album și toată călătoria mea de 10-20 de ani, pe care simt că pot să o spun pe mai multe capitole.
Albumul se va numi „Totul din nimic” – cumva e ceva ce oricine poate să facă; asta vreau de fapt să arăt tinerilor sau oamenilor care cred că sunt fumați și nu mai au nicio șansă: la orice vârstă poți să bubui. Să le arăt niște chestii reale: dacă eu pot, puteți și voi. Eu, căruia nu mi-a dat nimeni nicio șansă și totuși sunt acolo sus de tot, încerc să povestesc călătoria mea. Căutam răspunsuri când eram la început și nu le găseam nicăieri. Trebuie să știi unde să te uiți, dar parcă nu găsești răspunsurile decât pe pielea ta. Eu încerc să le explic cumva dinainte, să le dau un teaser despre ce o să vină frumos pentru ei dacă se chinuie acum și trag tare.
Când vine albumul?
Anul ăsta, în toamnă-iarnă. Am stat foarte mult pe ultimul meu album („Gimnastică lirică”) pentru că am vrut să-l scot pe vinil și, practic, de doi-trei ani, mi-am înfrânat pofta de a scrie. A mai venit un membru nou la noi în familie (fiica lui) și n-am mai avut mult timp să fac chiar ce aș fi vrut eu.
Am alte priorități acum, dar n-am vrut să las albumul „Gimnastică Lirică” (al 10-lea album, lansat în 2024) să treacă fără să-l sărbătoresc. Eu, înainte să scriu prima piesă, am zis că fac 10 albume și mă las. Ăsta e al 10-lea album și mi se pare că, de fapt, e primul pe care l-am făcut exact cum aș fi vrut să fac primul album acum 10 ani. Abia acum am maturitatea la care visam atunci și ar fi păcat să nu-l pun pe un disc.
Sunt undeva la 20 de melodii, dar jumătate din album lumea nu o știe. Multă lume știe hiturile la care faci clipuri pe YouTube. Toate piesele mi se par tari, mi-am luat tot timpul din lume cu albumul ăsta, nu m-am mai grăbit. Am zis să stau un pic mai mult pe el, să revizuiesc fiecare piesă de două-trei ori, chiar dacă înseamnă să revin la studio, să înregistrez, alți bani, altă distracție, dar mi se pare că a ieșit un album demn de luat în seamă între albumele grele ale rap-ului românesc. Acum trebuie să culeg și eu roadele muncii, să scot „pârleala” măcar.
Tu sărbătorești și 10 ani de la primul album, „Interzis”. Cum te simți?
Am început să sărbătoresc de anul trecut. (râde) În 2015 am scos prima piesă, dar am făcut lansare dublă în 2016. Am atâtea chestii de sărbătorit și mi-am dat seama că, după ce practici ceva 10 ani, următorii ani sunt doar sărbătoare. În fiecare săptămână am scos câte o piesă nouă acum 10 ani și, practic, în fiecare săptămână sărbătoresc 10 ani de „Șefu”, 10 ani de albumul ăla, 10 ani de piesa aia. Primii 10 ani trebuie să tragi tare și să faci chestii mișto, pe care după aia doar o să le sărbătorești. (râde)
