The Stranger Inside - xilogravură, 2018
© Arhivă personală
Cultură Urbană

Maria Bălan nu poate să stea locului

Află cum arată viața unei artiste care se apucă de prea multe lucruri în același timp.
Scris de Andreea Vasile
Publicat pe
”Dă-mi ceva de făcut și sunt cel mai feriicit om, atât timp cât îmi face plăcere ceea ce fac,” spune Maria Bălan, o artistă multidisciplinară, pasionată de experimentele cu tehnica gravurii. De la artă digitală la animație, de la street art la ilustrație de carte, Maria e curioasă să încerce mereu lucruri noi. A crescut încă de mică înconjurată de artă fiindcă părinții ei sunt artiști plastici profesioniști, iar fratele ei e sculptor. A absolvit Arhitectura, apoi Artele Grafice, așa că toată viața ei a fost marcată de creativitate și creație.
Panou realizat pentru Colors Talk, 2019
Panou realizat pentru Colors Talk, 2019
Am vorbit cu Maria Bălan și-am aflat ce a însemnat pentru ea să crească într-un astfel de mediu, cum și-a găsit propria voce în artă, care a fost primul eveniment de street art la care a participat și ce mesaje o interesează să transmită publicului care-i urmărește munca.
Vii dintr-o familie de artiști plastici și ai crescut înconjurată de creativitate. Cum a influențat contextul ăsta dezvoltarea ta artistică și găsirea propriei voci?
În mod clar, faptul că am crescut într-o familie de artiști m-a determinat să merg pe drumul ăsta în viață. E foarte interesantă discuția asta, dacă e talentul din naștere sau educația. Eu zic că sunt amândouă. Știu copii din părinți artiști care au urmat altă cale decât cea artistică și copii ca noi (eu și fratele meu) care am urmat același drum cu al părinților. Deci am moștenit și ceva talent de la părinți (un mix aș zice eu), dar faptul că am fost înconjurați de mici de tablouri, expoziții, tabere, ne-a stimulat. În plus, ai noștri erau și profi de desen, deci aveam educație plastică la domiciliu. (râde) Și multe albume de artă din care reproduceam desene. Imitam și ce făceau ei, deci automat am fost de mică o creatoare, ca să zic așa. Mai târziu, am reușit să îmi găsesc și „propria voce”.
Icoană pe sticlă realizată de Maria Bălan la 5 ani, sub îndrumarea mamei
Icoană pe sticlă realizată de Maria Bălan la 5 ani, sub îndrumarea mamei
Ce a fost cel mai dificil pentru tine ca artist în devenire într-un mediu în care membrii familiei tale erau deja pe drumul ăsta și aveau poate un cuvânt de spus în ceea ce faci? Cum reușești într-o astfel de situație să rămâi cu urechea plecată spre propria viziune, nu spre ceea ce spun alții că ar trebui să faci?
A fost dificil să am curajul să îmi impun propriul stil și viziunea personală. Fiecare om e unic și artistul își pune amprenta sa în felul în care lucrează. A fost dificil să merg pe drumul meu când primeam diverse sfaturi și sugestii despre cum ar trebui să lucrez sau ce teme să abordez. Nu zic că nu erau bune, dar nu mă reprezentau. De exemplu, mama insista la început să lucrez mai mult în culoare, ea fiind pictor și un colorist excepțional (încă mai face asta câteodată). Dar eu am fost de mică atrasă mai mult de grafică și gravură, de desenul în creion sau tuș, de lucrările monocrome. Aici mă simt în largul meu. Până a înțeles și ea că eu nu voi fi pictor, ci gravor, a durat ceva, dar acum îmi respectă și apreciază munca și drumul, ceea ce e minunat.
Paste-up cu xilogravură, 2018
Paste-up cu xilogravură, 2018
Încă speră să iau pesula și uleiurile într-o zi, dar cine știe, mie îmi place să fiu într-o continuă căutare, poate într-o zi mă voi hotărî să încerc și pictura în ulei. Și fratele meu care e sculptor îmi mai dă diverse indicații când are ocazia. Și le iau ca sfaturi bune, țin cont de ele. E foarte important să rămânem deschiși și la ochiul critic al celor din jur, mai ales al celor din breaslă, pentru că avem tendința să privim doar din unghiul nostru lucrurile și întodeauna un ochi „proaspăt” poate vedea greșeli pe care noi nu le sesizăm. Important este să luăm criticile într-un mod constructiv, să ne vedem în continuare de treabă, dar amintindu-ne din când în când și ce ne spun cei din jur (fie că e vorba de famila de artiști, colegi de breaslă sau prieteni amatori de artă). Până la urmă, ce facem noi se adresează și lor, nu?
Woman with her pet friend, 2021
Woman with her pet friend, 2021
Ai simțit vreodată că faci alegeri profesionale în artă pentru că alții, de exemplu părinții, își doresc de la tine să te duci într-o anumită direcție? Cum ai gestionat situația asta și cum ai făcut fața tensiunii alegerilor pe care a trebuit să le faci?
Am trăit asta. Am făcut ce au vrut ei, dar până la urmă am făcut și ce am vrut eu. (râde) Adică am absolvit liceul și am intrat la UAUIM (Arhitectură) la insistențele mamei de a nu merge pe calea artei care nu e cea mai profitabilă meserie din lume. Arhitectura mi-a plăcut, dar nu ma regăseam acolo. Tot desenul mă făcea să mă simt împlinită. Așa că am hotărât că voi termina faculatea de șase ani de Arhitectură (ca să demonstrez tuturor, și mie însămi, că o pot termina, știind că mulți renunțau fără să își dea diploma) și voi da la Arte, secția grafică. Asta se întâmpla în anul doi de Arhitectură și nu am renunțat la ce mi-am propus. În iulie, am luat diploma și în septembrie am intrat la Arte. Așa că alegerea am făcut-o mai târziu, dar am făcut-o. Am făcut pe plac părinților și, apoi, și mie.
A fost dificil din multe puncte de vedere, dar nu imposibil. Și nu îmi pare rău că lucrurile s-au întâmplat așa. Sunt convinsă că ceea ce sunt azi este un rezultat al amestecului de cunoștințe acumulate la ambele universități. Daca aș fi mers direct la Arte, poate nu aș fi aici, acum. Am pornit ceva mai târziu, dar cu un bagaj mai vast și cu mai multe lucruri de spus.
Desenul realizat la evenimentul organizat de fabrica Neptun, Câmpina, 1999
Desenul realizat la evenimentul organizat de fabrica Neptun, Câmpina, 1999
Aș vrea să vorbim despre primul eveniment de graffiti și street art la care ai participat cu fratele tău, în clasa a VI-a. Cum îți amintești acel eveniment, ce ți-a plăcut din ce s-a întâmplat atunci și cum a influențat acel moment implicarea ta de mai târziu în graffiti și street art?
Se întâmpla în vara anului 1999. A trecut ceva timp, dar am destul de multe amintiri, poate pentru că m-a impresionat mai ales faptul că se adunaseră atât de mulți artiști într-un singur loc și au lucrat o zi întreagă împreună, fiecare pe bucățica lui de zid.
Țin minte că erau de la copii ca noi, de 12-14 ani, până la artiști mai în vârstă care, de obicei, pictau pe pânză. Mi-a plăcut extrem de mult atmosfera și știu că m-a impresionat mai ales gașca de grafferi care a și câștigat un premiu, dacă țin bine minte. Erau un fel de crew și au făcut împreună o lucrare de mari dimensiuni. Știu că asta mi s-a părut fain, că lucrau toți ca o echipă și părea că știu să folosească spray-urile alea spre deosebire de noi, care atunci le-am încercat pentru prima oară.
La fel, mi-a rămas în memorie o lucrare făcută de un artist mai în vârstă, care a pictat în ulei portretul zeului Neptun ieșind din valurile mării. Era foarte bine realizată lucrarea, chiar dacă suprafața nu era cea mai prietenoasă pentru tehnica aleasă de el. A fost o zi pe care o voi ține minte și știu că feeling-ul respectiv l-am mai avut abia la Street Delivery în 2006 când era plin de băieți cu spary-uri la faimosul perete care acum, din păcate, nu mai este și la cel de vizavi. Mi-a trecut prin minte un gând de genul „poate în câțiva ani o sa desenez și eu aici”, gând care s-a împlinit în 2019, când am făcut peretele de vizavi împreună cu Robert Obert și John Dot S.
Work in progress: Maria Bălan la Street Delivery 2019
Work in progress: Maria Bălan la Street Delivery 2019
La evenimentul din 1999 am desenat cu fratele meu o interpretare a unui graffiti găsit pe internet. În vremea aia nu aveai acces ușor nici la internet și nici nu se găseau prea multe chestii pe subiect. Știu că voiam să facem și noi cum auzisem că e ultima modă, dar nu prea știam cum. Mama ne-a luat câteva spray-uri de mașină, pensule și ceva culori acrilice (atunci am încercat pentru prima oară acrilice). Și, plecând de la imaginea găsită pe net, am încercat să facem inițialele noastre. A ieșit cumva… Faza amuzantă e că a rezistat intemperiilor și încă se mai vede forma desenului, chiar și acum.
Ai povestit că unul dintre motivele pentru care îți place să realizezi picturi murale e că multă lume le poate vedea, că sunt publice. În ce fel simți că poți să comunici cu oamenii prin desenele tale publice și ce te interesează să le transmiți prin picturile tale murale?
Orice semn lăsat în spațiul public comunică celui care îl vede. Eu nu țin neapărat să comunic și atât, e fain să descoperi mergând pe stradă câte o intervenție artistică, cu sau fără mesaj. Poate să fie strict estetică intervenția. Dacă pe lângă asta poți transmite și un mesaj, cu atât mai bine, pentru că, pe stradă, ai șanse să fie văzut de mai mulți ochi decât într-o galerie. Tocmai de aceea, arta stradală poate fi un instrument de campanie, reclamă, propagandă, etc.
Așa că, de multe ori, ce fac eu are un mesaj mai mult sau mai puțin vizibil, depinde ce vreau să transmit. Am pus pe stradă și lucrări fără mesaj, am pus și intervenții care au doar mesaj. Deci nu pot să zic că mă interesează doar o zonă anume, explorez toate variabilele. Dar am câteva subiecte în jurul cărora mă învârt când vreau să transmit mesaje, în principiu legate de probleme de mediu sau comportament social. Multe se raportează și la mine însămi, la greșelile pe care și eu le fac, pornesc de la experiențe personale.
Prima lucrare de street art realizată de Maria la fabrica Chimopar, 2016
Prima lucrare de street art realizată de Maria la fabrica Chimopar, 2016
Care sunt cei mai importanți pași pentru tine când faci o pictură murală?
Cel mai important e să am o schiță clară cu ce urmează să fac. Nu prea pot freestyle. În funcție de forma peretelui, zona în care se află și mesajul pe care vreau să îl transmit, lucrarea se adaptează și ea. De aceea, o să vedeți că muralele mele nu seamănă neapărat între ele. Unele sunt alb-negru, altele au culoare. Reușit înseamnă personalizat, dedicat locului în care urmează să fie amplasat. Am încercat varianta ”desen gata făcut, pus acolo” și nu m-a mulțumit rezultatul. Fiecare perete merită o intervenție care doar acolo s-ar potrivi. Mai există și situațiile excepționale când ai un desen fain și gasești zidul potrivit pentru el. Dar asta se întâmplă mai rar.
Amural, Brașov, 2019
Amural, Brașov, 2019
Mi-a plăcut povestea intrării tale în lumea street art-ului, încurajată de John S Dot. În ce fel te-a susținut să îți expui lucrările în lumea asta și cum ați devenit apoi o echipă alături de Robert Obert sub numele de Rampa. Cum ai descrie munca voastră, în echipă?
El mi-a dat ideea de a lipi gravuri pe stradă. Mă plângeam că ”uite ce faină e gravura, că fac multe exemplare, dar nu știu ce să fac cu ele.” Și el mi-a zis de tehnica paste-up. Mi-a plăcut foarte mult și am zis să încerc. Habar nu aveam de ea până atunci și mă bucur mult că am aflat, am simțit că mi se potrivește perfect. Am devenit toți trei o echipă când am hotărât să luăm un spațiu de atelier împreună. Ne știam oricum din liceu și ne înțelegeam bine, așa că a ajutat să avem un background comun. Și am hotărât că dacă tot lucrăm împreună la atelier, să încercăm să facem și ceva de echipă. Așa a apărut Rampa.
Lucrare colectivă Rampa One, 2019
Lucrare colectivă Rampa One, 2019
Din păcate, acum proiectul Rampa e puțin pe pauză, dar sperăm să revenim când lucrurile se vor liniști și se va da drumul iar la evenimente. Nu mi se pare că se diferențiază prea mult munca în echipă ca artist față de cea pe cont propriu. Tot filmul tău îl faci. Diferența e că la lucrul în echipă ții cont și de intervenția celuilalt. Iar partea de brainstorming și schițe o faci tot împreună. În rest e fiecare cu starea lui. Ajută când ești împreună datorită „ochiului rece” de care ziceam mai sus. Ne mai dăm unii altora mici direcții, care de obicei ajută, și când lucrăm în echipă, și când suntem în atelier, fiecare pe treaba lui.
Primele paste-ups, linogravură, 2015
Primele paste-ups, linogravură, 2015
Gravura rămâne prima dragoste, asta e clar. Acolo îmi place să caut, tot ce am în desenul de caiet sper să devină gravură într-o zi.
Maria Bălan
Street art-ul e doar o parte din multele lucruri pe care le faci ca artist multidisciplinar. Ce te atrage însă cel mai mult în acest moment din punct de vedere artistic și de ce te interesează să explorezi zona respectivă?
Gravura rămâne prima dragoste, asta e clar. Acolo îmi place să caut, tot ce am în desenul de caiet sper să devină gravură într-o zi. E o tehnică ce îmbină tot: gândire, desen, muncă fizică și surpriza imprimării. Dar mi-e tare dor și de un mural…
Riding the cerberus, 2021
Riding the cerberus, 2021
Care sunt poveștile pe care te interesează să le spui oamenilor zilele acestea prin ceea ce desenezi și de ce sunt ele importante pentru tine?
Sunt într-o perioadă de introspecție acum și caut să transmit o stare de visare și de evadare din realitatea de zi cu zi, care e puțin cam apăsătoare perioada asta. Cumva, mă ajută și pe mine desenele astea, să mă duc într-un univers imaginar în care totul e mai calm și mai relaxat.