Artă & Creativitate

De 64 de ani, Maria Rădulescu muncește cu plăcere

© Andreea Vasile
Scris de Andreea Vasile
Unul dintre ultimii ipsosari din București își face cu pasiune meseria, deși are 84 de ani. Maria Rădulescu s-a îndrăgostit de acest meșteșug la 20 de ani. Află de ce îl practică în continuare.
Cât de tare îți iubești meseria? Îți imaginezi că ai putea să faci același lucru timp de 60 de ani? Acest lucru pare azi imposibil. Mai ales că statisticile anticipau în 2015 că 80% dintre meseriile existente în acel an vor dispărea până în 2025, iar tinerii își vor schimba cariera de cel puțin zece ori în timpul vieții lor.
Maria Rădulescu e însă unul dintre oamenii care au făcut toată viața aceeași meserie, cu pasiune. E ipsosar de când avea 20 de ani și azi, la 84 de ani, continuă să lucreze în atelierul său de pe calea Griviței 35, vizavi de Universitatea Națională de Arte.
Am vizitat-o într-una dintre zile în locul care-i poartă numele din 1997, atunci când l-a cumpărat. Deși, din stradă, atelierul nu e semnalizat nicicum, geamul lui mare lămurește imediat, pe oricine, despre ceea ce se petrece înăuntru, căci o mare de statui albe, din ipsos, se-nghesuie unele în altele, iar printre ele, pe un scaun din plastic, Maria Rădulescu, în salopetă de lucru, plină de praf, și cu părul ascuns într-un batic, șlefuiește de zor o mână mare, cu degete lungi, care par a fi ale uriașului Gulliver, personajul închipuit de scriitorul Jonathan Swift.
”Întreabă-mă ce vrei să știi, între timp eu lucrez,” îmi spune doamna Rădulescu, după ce încearcă să îmi găsească un scaun pe care să stau, care să fie cât de cât curat, pentru că în jur totul e învăluit în pulbere albă, ca după o furtună de nisip. În cele din urmă găsește un sac negru, mare, ca de gunoi, și îl aranjează pe scaun de parcă l-ar îmbrăca într-o cuvertură. ”Gata, acum putem să vorbim,” și zâmbește cu ochii mari, albaștri și însuflețiți.
Maria Rădulescu în atelierul său care îi aparține din 1997
Maria Rădulescu în atelierul său care îi aparține din 1997

Cum a luat naștere dragostea pentru meseria de ipsosar

Povestea Mariei Rădulescu și-a pasiunii sale pentru meseria de ipsosar a început pe când avea 20 de ani. Atunci, unchiul său, care făcea aceeași meserie, i-a stârnit interesul după ce l-a vizitat, la începutul anilor 1950, în atelierul său de la Palatul Regal, actualul Muzeu Național de Artă al României.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea Palatului Regal a fost avariată de un bombardament. Apoi, după alungarea Regelui Mihai în 1947, clădirea a început să fie reparată în cadrul nou înființatei secții de Restaurare, care există și azi și care cuprinde opt laboratore, toate specializate în domeniul artistic. Au fost restaurate atunci elementele arhitecturale de decor și au fost îndepărtate cele care aminteau de monarhie. Acolo a lucrat și unchiul doamnei Rădulescu.
”Când am văzut ce iese din mâinile lui, am zis că vreau să fac și eu asta. Eu am fost a treia generație care a continuat meseria asta,” spune cu mândrie doamna Rădulescu. ”Mi-a plăcut frumusețea decorațiunilor pe care le făcea unchiul meu și am zis că vreau să fac și eu așa ceva. Unchiul a fost de acord și așa am început să fur meserie și să lucrez în atelierul său de pe strada Duzilor din București.”
În aceeași perioadă, doamna Rădulescu, pe atunci Tofan, l-a cunoscut și pe viitorul său soț, sculptorul Gheorghe Rădulescu. S-au întâlnit la Craiova, acolo unde ea muncea la ornamente cu ocazia lui 23 august, cea mai importantă sărbătoare comunistă, iar el expusese o lucrare.
A văzut-o, a plăcut-o, a scos-o în oraș și, curând, a cerut-o în căsătorie. ”A fost șansa mea să ajung la București, eu, de loc, fiind din Focșani. Am trăit o viață frumoasă alături de el și mi-a plăcut că amândoi făceam meserii asemănătoare și lucram cot la cot,” povestește doamna Rădulescu, care a avut ocazia să lucreze și pentru alți scuptori mari ai vremii precum Ion Jalea, Boris Caragea, Ion Irimescu sau Constantin Baraschi, cunoscut pentru Aleea Cariatidelor de la intrarea în parcul Herăstrău dinspre piața Charles de Gaulle, sculptură reconstituită de Ion Stoicescu în 2006.
Maria Rădulescu în atelierul său de pe calea Griviței 35
Maria Rădulescu în atelierul său de pe calea Griviței 35

Vizitatori și cumpărători

Întrerupem șirul poveștilor pentru că ușa atelierului se deschide larg și înăuntru apare doamna Ramona cu soțul. ”Mă bucur să vă revăd,” exclamă ea, apoi se minunează de toate statuile expuse. ”Vai, aceasta e grozavă! E Maica Domnului, nu?,” cere ea confirmarea. Doamna Rădulescu se ridică de pe scaun și lămurește fiecare curiozitate a clientului.
Cei mai fideli dintre ei sunt școlile de arte. Pentru ele face capete, mâini, urechi și alte părți ale corpului după care elevii învață să deseneze, ”că au nevoie de modele.” Însă oameni de tot felul intră în marea de alb și cumpără statuile la prețuri modice, între 30 și 50 de lei bucata. ”Craniile și bărbații goi cu mușchi bine reliefați se vând cel mai bine în rândul medicilor,” spune doamna Rădulescu, care, în perioada vizitei mele, tocmai terminase de turnat zece cranii fiindcă i-au fost cerute cu ocazia sărbătorii de Halloween.
Doamna Ramona e din Pucioasa, însă din cauza unor probleme medicale vine la București în mod constant de opt ani de zile. De atunci o știe și pe doamna Rădulescu, unde, împreună cu soțul a intrat din întâmplare prima dată și de atunci a tot revenit. A cumpărat statui de fiecare dată, cu ele își decorează casa de la țară. ”Se pune praful pe ele,” spune soțul. ”Praful se pune pe orice,” răspunde domana Rădulescu.
După ce cumpără un medalion cu Maica Domnului și o statuie cu o femeie goală, doamna Ramona își ia la revedere și promite că se va întoarce. Apoi iese val-vârtej din atelier în timp ce strigă după soț s-o aștepte că nu știe încotro s-o ia dacă-l pierde din vedere. Tăcerea se reașterne în încăpere, doamna Rădulescu ia loc înapoi pe scaun și continuă să șlefuiască mai departe, de data asta capul zeiței Hera, care-n mitologia greacă e considerată, printre altele, protectoarea oamenilor.
Maria Rădulescu șlefuiește capul zeiței Hera
Maria Rădulescu șlefuiește capul zeiței Hera

Soțul, cunoscut la NASA

Pe unul dintre pereții atelierului stau atârnate un medalion cu chipul lui Neil Armstrong, primul om care a călcat pe Lună, pe 21 iulie 1969, și primele vorbe pe care le-a rostit acolo, ”Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire”, sculptate în relief și o scrisoare de mulțumire de la NASA.
”În 1974, soțul meu a trimis un medalion similar la NASA. Niște securiști l-au rugat să-l facă, i-au dat adresa către SUA, iar el s-a conformat și a trimis medalionul prin poștă. Apoi a primit scrisoarea asta de mulțumire,” povestește doamna Rădulescu, care nu știe însă mai multe detalii fiindcă e un subiect despre care nu a discutat niciodată deschis cu soțul ei, cu șapte ani mai în vârstă.
În scrisoare mai scrie că medalionul e acum la muzeul dedicat explorării spațiului extraterestru, care poartă numele lui Neil Armstrong și care e-n Ohio, SUA. Logan Rex, specialist în exponate la muzeu, a spus că lucrarea e, într-adevăr, acolo, dar că hârtia de prezentare care o însoțea a dispărut în urmă cu câțiva ani, așa că nu mai știe detalii. În schimbul nostru de mailuri, i-am povestit cum a ajuns sculptura acolo.
Medalionul cu chipul lui Neil Armstrong și scrisoarea de la NASA
Medalionul cu chipul lui Neil Armstrong și scrisoarea de la NASA

Moartea soțului și munca pe cont propriu

În 1981, sculptorul Gheorghe Rădulescu a murit. E momentul în care soția lui, Maria, a început să lucreze, timp de șapte ani, cu studenții de la Universitatea de Arte, pe care i-a învățat să facă ce face ea. ”După moartea soțului, locul de la universitate a rămas liber și eu m-am dus în locul lui,” spune doamna Rădulescu, căreia i-a plăcut să lucreze cu tineriii. A renunțat la post când i s-a părut că salariul nu-i mai ajunge și nici nu i-a fost acceptată o creștere.
A plecat acolo unde majoritatea arhitecților și meșterilor din București erau în acea perioadă, pe șantier la Casa Poporului, unde a lucrat la ornamente care acum se găsesc în interior și unde-și aduce aminte că a făcut un frig crâncen în iernile care-au prins-o acolo până la Revoluția din 1989.
”Mi-au degerat picioarele. Munca era grea și condițiile grele. Am lucrat și-n camere din Casa Poporului și-n Ministerul Apărării Naționale, unde am petrecut cea mai mare parte din timp,” își amintește ea. Din cauza frigului a făcut reumatism și timp de șapte ani, până când a cumpărat spațiul din calea Griviței 35, a stat acasă și s-a recuperat, cât de cât. A rămas însă cu sechele pentru că azi ia un pumn de pastile pentru oasele șubrede care-i dau bătăi de cap de fiecare dată când se lasă vremea rece.
Deși după 1989 ar fi putut să rămână acasă și să-și vadă liniștită de anii de pensie, când s-a simțit mai bine, Maria Rădulescu a revenit la muncă. ”Ce să fac acasă, cât să stau să mă odihnesc?,” întreabă ea retoric.
O parte din munca Mariei Rădulescu
O parte din munca Mariei Rădulescu

Meșteșug dat mai departe

În atelierul său, Maria Rădulescu are un ajutor de nădejde. Pe Elena Moroșanu a cunoscut-o în urmă cu 30 de ani, la Ministerul Apărării Naționale, acolo unde lucrau împreună pentru împlinirea arhitecturii de tip realist socialist și a noii viziuni urbanistice a lui Nicolae Ceaușescu.
”Când am cunoscut-o pe tanti Maria, abia terminasem liceul și devenisem ipsosar,” povestește Elena Moroșanu, azi în vârstă de 50 de ani. ”Datorită firii blânde și a experienței de viață, am fost atrasă încă de la început de tanti Maria, între noi înfiripându-se o prietenie care durează și astăzi. De la tanti Maria am învățat corectitudinea, cum să abordez cu seriozitate fiecare lucrare în parte și să nu mă las doborâtă de greutățile pe care le întâmpinam la începutul meseriei. Pasiunea pentru frumos s-a dezvoltat în timp, pe măsură ce reușeam să descifrez tainele meseriei,” explică colega de atelier a doamnei Maria.
Pe lângă ajutorul dat în atelierul din Griviței 35, Elena Moroșanu a pus umărul și la restaurarea unor clădiri, unele parte a patrimoniului național. Despre energia doamnei Maria are numai cuvinte de laudă, ”Această bucurie de a fi utilă societății și oamenilor din jur îi dă putere lui tanti Maria și, pur și simplu, o ține în viață,” spune scurt și la obiect Elena.
Doamna Maria și doamna Elena în atelierul de pe calea Griviței 35
Doamna Maria și doamna Elena în atelierul de pe calea Griviței 35
Maria Rădulescu are un singur copil. Un fiu care de zece ani locuiește și muncește în Costa Rica, unde deține un restaurant. A fost și ea acolo în urmă cu doi ani și a stat jumătate de an. Locul n-a impresionat-o în mod deosebit. Deși fiul o cheamă în continuare, doamna Rădulescu nu are curaj să meargă singură fiindcă nu știe nicio limbă străină și îi e teamă că până acolo s-ar uita ”ca prostul la tot și la toate.” Ultima dată când a călătorit, a fost însoțită.
Cât mai e-n putere, Maria Rădulescu va continua să muncească. E ceea ce îi place să facă și nu-și vede zilele altfel. E mulțumită c-a avut o viață lungă, plină și c-a făcut ce-a iubit și ce și-a dorit. Restul sunt doar amintiri!