Fotbal
Cum a ajuns România să participe la Campionatul Mondial de Fotbal pe Stradă
Mihai Rosuș recrutează, antrenează și organizează din anul 2008 naționala României la fotbal de stradă. Povestea lui de viață uimește și inspiră. Ești gata să te lași surprins?
Campionatul Mondial de Fotbal de Stradă e evenimentul anului pentru toții pasionații de fotbal, de pretutindeni, cu care viața n-a fost prea generoasă. Fiecare dintre cele peste 60 de echipe, masculine și feminine, din toată lumea, care participă la acest campionat, are printre jucători persoane care au fost sau sunt fără adăpost, foști dependenți de droguri sau oameni care au fost certați cu legea și au ajuns la închisoare. Campionatul e șansa lor de-a vizita o țară nouă, de-a întâlni jucători cu probleme similare și de-a înțelege că, în ciuda durerii, există mereu un viitor mai bun. Totul e-n puterea lor!
Mel Young (co-fondator Big Issue) și Harald Schmied (jurnalist australian) sunt cei care au avut ideea acestui campionat după o conferință dedicată persoanelor fără adăpost la care au participat în 2001. Astfel, în 2003, cei doi reușeau să pună pe picioare prima ediție a Campionatului Mondial de Fotbal de Stradă, în Graz, Austria. De atunci, evenimentul a avut loc în fiecare an.
România la Campionatul Mondial din Mexic în 2012
© Arhivă personală
Datorită lui Mihai Rosuș, în vârstă de 43 de ani, din Timișoara, și România participă la Campionatul Mondial de Fotbal pe Stradă (World Homeless Cup) de 12 ani, dintre care la 11 ediții a participat cu echipa de băieți, iar la cea de-a 12-a, din 2019, a însoțit echipa de fete, cunoscute drept ”leoaicele” la Cardiff, în Țara Galilor, după ce au ocupat locul al treilea. Abia băgați în seamă la ei acasă, tinerii cu probleme sociale se afirmă în fața unei lumi întregi pe terenurile de fotbal pe care joacă!
Mihai însă nu e doar un simplu administrator de proiect și organizator de echipă de fotbal. La rândul său, a avut o viață plină de încercări, așa că îi înțelege cel mai bine pe toți cei cu care are de-a face în munca sa, aceea de a face bine celor care și-au pierdut demult speranța.
Am vorbit cu Mihai Rosuș despre cum a făcut posibilă participarea României la Campionatul Mondial de Fotbal de Stradă, despre jucătorii care l-au impresionat și poveștile lor și despre viața care bate filmul.
Care e povestea ta, Mihai, cu suișurile și coborâșurile sale?
Povestea mea în domeniul social a început în urmă cu 20 ani, când am avut o experiență mai deosebită, am intrat în moarte clinică, fără să fiu bolnav sau un alt motiv anume. Atunci am simțit că tot ce am făcut până în acel moment a fost fără folos. Am trăit într-o famile dezorganizată, unde tata a fost alcoolic și violent și, din cauza asta, m-am retras din cadrul familiei și am intrat în anturaje dubioase, unde se întâmplau numai lucruri rele. În seara în care am fost în moarte clinică, Dumnezeu mi-a arătat că sufletul meu se duce într-un loc unde va fi numai durere și tristețe, așa că l-am implorat să îmi mai dea o șansă să pot să fac și lucruri bune, am căpătat bunăvoința lui și mi-am revenit complet din acea stare și, de atunci, m-am apucat de treabă în domeniul social.
Mihai Rosuș
© Arhivă personală
Trebuie să recunosc că mi-a fost destul de greu, mai ales că școală nu aveam, fiind exmatriculat de trei ori din liceu, și mă gândeam cu ce aș putea eu să ajut pe cineva când eu sunt „praf”. Dar Dumnezu nu îți cere mai mult decât ai, iar eu nu aveam decât pasiunea pentru fotbal. Atunci mi-a venit în minte ideea să fac un program de intregrare în societate prin fotbal. M-am dus la o asociație unde am lucrat voluntar timp de cinci ani, Metanoia. Apoi m-am angajat la această asociație și, din 2008, mi-am făcut propria asociație, Fotbal de Stradă. A fost foarte greu la început, fiindcă lumea, în general, nu vrea să lucreze cu asociațiile mici.
În ce fel ți-a schimbat sportul viața?
M-a ajutat să mă disciplinez și să respect regulile în societate, să lucrez în echipă, să știu să pierd și să știu să mă bucur de fiecare victorie.
Când ai aflat despre Homeless World Cup și de ce ți-a atras atenția?
În anul 2007, un preot din Scoția a venit la noi la asociație, mi-a povestit depre un prieten de-al lui care a fondat Homeless World Cup și m-a pus în legătură cu ei. Noi avem o echipă în Timișoara, formată din cei cu probleme sociale și deja participam la multe dintre competițiile din oraș. Mi-a atras atenția la această competiție că sunt 48 de țări din întreaga lume și am văzut că au ambasadori faimoși precum Eric Cantona sau Didier Drogba.
Echipa de fotbal de stradă de la Timișoara în 2008
© Arhivă personală
Cum ai reușit să aduci România printre țările participante?
În anul 2007, am aplicat pentru Campionatul Mondial, care se desfășura atunci în Danemarca, dar, din păcate, locurile erau deja ocupate pentru acel an, așa că în 2008 am fost printre primii care ne-am înscris și am primit invitația de-a participa la Campionatul Mondial din 2008, care se desfășura în Australia, la Melbourne.
A fost extrem de greu să facem rost de bani pentru a participa, mai ales că nu aveam relații și multă lume mi-a închis ușa, dar am crezut că vom merge până în ultima clipă și, cu două săptămâni înainte de începerea campionatului, Tudor Giurgiu a vorbit cu cei de la Fundația Vodafone, iar ei ne-au sponsorizat cu biletele și echipamentele sportive de care aveam nevoie.
Așa am ajuns la Campionatul Mondial, tocmai la capătul lumii, în Australia. Dintre cei șase jucători selectați, nici unul nu știa unde e Australia, nu merseseră niciodată cu avionul și acum călătoreau 30 de ore până acolo. A fost o experiență superbă, care mi-a marcat și mie viața. Să vezi atâta lume, să vezi că ești important și să vezi atâtea echipe, să asculți povești de viață ale jucătorilor din alte echipe, e ceva care te fascinează și așa știi că tot efortul a meritat.
Echipa României la Melbourne, Australia în 2008
© Arhivă personală
De unde selectezi jucătorii cu care formezi an de an echipa națională?
Cei de la Homeless World Cup au o regulă: cine participă o dată, nu mai poate participa și a doua oară, așa că, în fiecare an, căutăm alți jucători. Lucrăm cu diferite asociații din toată țara și luăm jucători din mai multe categorii sociale, pe cei care stau pe stradă sau într-un centru social, foști dependenți de droguri, foști deținuti, cei care au abandonat școala sau care trăiesc în diferite cartiere rău famate.
Unde antrenezi jucătorii?
După ce am ajuns la aceste campionate mondiale, mi-am dorit să am un teren de fotbal al meu, unde să pot să antrenez, pentru că, până atunci, ne antrenam prin parcuri și școli, dar aproape întotdeauna eram goniți de acolo. Așa că m-am ambiționat să construiesc un teren de fotbal și, după 10 ani, am reușit să fac unul, unde să adun săptămânal tineri cu probleme sociale și să jucăm fotbal.
Care e cea mai frumoasă amintire a ta de la Homeless World Cup?
Cea mai frumoasă amintire e de când am câștigat Cupa Europeană la Fotbal de Stradă, în Germania, în 2013. Nu aveam bani să mergem, cei de la FRF ne-au dat echipamente cu trei numere mai mari, am plecat cu două mașini, una a mea și una a unui prieten, cu bani împrumutați pentru motorină și fără echipament de joc.
Am jucat în maieuri de antrenament, iar în cele trei zile de competiție, toate echipele, după meciuri, mergeau în oraș să viziteze stadionul lui Bayern Munich sau mergeau la o bere, dar noi stăteam la hotel, din lipsă de bani, pentru că nu am găsit sponsori. Acest lucru i-a ambiționat foarte mult pe tinerii din echipă și așa am reușit să ajungem în finală, unde am jucat cu Bosnia și Herzegovina, o echipă foarte puternică și foarte bine organizată, pe care însă am învins-o, devenind astfel campioni europeni. A fost o senzație extrordinară, pe care nu o să o uit niciodată!
Prima cupă europeană câștigată în 2013
© Arhivă personală
Ce povești ale unor jucători români care au fost la Homeless World Cup ți-au rămas în minte?
Sunt multe astfel de povești de care îmi amintesc! De exemplu, Marius a ajuns la casa de copii la 2 ani pentru că părinții nu-l puteau crește. La vârsta de 8 ani pleacă într-o excursie cu cei de la centru și-și pierde rucsacul. În urma căutărilor, asistenții sociali găsesc un rucsac cu același nume de familie, dar alt prenume, și realizează că Marius are un frate în același centru. Cei doi copii s-au jucat timp de 6 ani împreună, zi de zi, fără să știe că sunt frați. Azi, Marius stă într-un centru și ajută alți copii să se integreze acolo, iar în restul timpului lucrează ca șofer.
Claudiu a ajuns pe stradă la vârsta de 11 ani, împreună cu fratele lui, din cauza tatălui care era foarte violent. Mama lor a plecat în Austria, așa că, în timp, Claudiu nu a reușit să își găsească un loc de muncă pentru că nu a avut acte. Abia anul trecut el a reușit să-și facă unele noi, iar acum lucrează cu ziua pe unde poate și și-a găsit și chirie într-o garsonieră.
Campionatul Mondial din Scoția, 2016
© Arhivă personală
Petre a ajuns la casa de copii după ce tatăl lui a intrat în închisoare și mama nu l-a putut crește singură. Împreună cu fratele său au ajuns la centrul Rudolf Walther din Timișoara, unde au stat până la 18 ani. E un băiat foarte talentat la fotbal. Azi stă cu chirie într-un apartament din Timișoara, are o prietenă și lucrează la o fabrică.
Vasile a avut o viață grea. A ajuns pe stradă, a furat, a intrat la închisoare, a ieșit de acolo și a ajuns din nou pe stradă. Dar s-a împrietenit cu o fată de la un bar, care a rămas gravidă și din momentul în care s-a născut copilul, a făcut tot posibilul să renunțe la viața de stradă pentru că nu voia ca copilul lui să-i calce pe urme. Se angajează șofer, apoi pleacă în Franța să caute de muncă, nu găsește și lucrează ca performer stradal. Între timp află că soția lui se întâlnește cu alt bărbat și divorțează de ea. În fiecare vară revine la Paris, iar toamna se întoarce acasă și caută de lucru aici. Copilul a rămas cu fosta soție.
Frații Laurențiu si Cristi au fost duși de mama lor la un orfelinat din cauza situației materiale, când aveau 7 ani. Mama le-a spus că merge să le cumpere langoși și că revine, însă nu a mai venit niciodată să-i scoată de acolo. Timp de doi ani, acești doi frați au stat zilnic la poartă, în speranța că mama lor se va întoarce. Azi, ei stau în chirie, unul lucrează la un depozit de piese auto și altul la un service de imprimante.
Frații Cristi și Laurențiu la al doilea Campionat European câștigat în 2014
© Arhivă personală
Dacă schimbi un om e ca și cum ai schimba lumea întreagă, te simți împlinit că faci ceva util pe planeta asta
Cum s-a schimbat viața unora dintre jucători după participarea la Homeless World Cup?
La aceste campionate mondiale îți recapeți stima de sine, îți dai seama că ești și tu important pentru societatea asta, vezi atâta lume în jurul tău, multe televeziuni, presă, ești în centrul atenției, îți cântă imnul țării, reprezinți România, nu ai cum să rămâni indiferent și e clar că viața ta se transformă.
Problema apare când ajungi din nou în țară și dai iar de anturajul tău, vin din nou problemele peste tine și, dacă reușești să le faci față, atunci viața ta se schimbă radical. Dintre cele 12 ediții la care am participat până acum, la fiecare ediție au fost jucători care și-au schimbat viața. De exemplu, Felician a stat închis 3 ani în Penitenciarul din Timișoara și, după acest campionat, s-a angajat mecanic auto, și-a întemeiat o familie, și-a dat seama că viața poate să fie mai frumoasă. Șerban, fost dependent de droguri, și-a schimbat viața total, azi lucrează și conduce un cor. Emilian a trăit într-un orfelinat timp de 10 ani, iar azi lucrează și are o familie, iar viața lui s-a transformat radical.
Ce înseamnă pentru tine să fii unul dintre oamenii care contribuie în bine la schimbarea lor?
Eu mă bucur când văd că viața unuia dintre acești jucători se schimbă și citesc pe chipul lor bucuria care le lipsea așa de mult. Îmi dau seama că dacă schimbi un om e ca și cum ai schimba lumea întreagă, te simți împlinit că faci ceva util pe planeta asta.
Mihai Rosuș (stânga) și jucătorii pe care îi antrenează la Timișoara
© Arhivă personală
De ce fotbalul, în particular, și sportul, în general, au puterea de a oferi speranță, încredere în sine și încredere într-un viitor mai bun?
Sportul îți oferă acea familie de care ai nevoie, mai ales fotbalul, care e un sport de echipă, nu ai cum să nu te împrietenești cu cineva din echipă și să vă povestiți unul altuia problemele prin care treci, e o vorbă în Scriptură care spune că „funia împletită în trei, se rupe mai greu.” Așa și cu noi, oamenii, când avem pe cineva alături, care are intenții bune, e mai greu să cazi. Când ești pe terenul de fotbal, uiți de sărăcie, de problemele pe care le ai, te gândești doar să dai tot ce ai mai bun din tine și să ajungi cât mai sus posibil, din toate punctele de vedere.
Care sunt cele mai bune clasări ale României la Homeless World Cup, atât la băieți, cât și la fete?
Cea mai bună clasare la un campionat mondial, dintre cele 11 participări cu echipa de băieți, a fost locul 6 din 48 de echipe din întreaga lume, dar și câștigarea Campionatului European de trei ori consecutiv. La fete, am participat o singură dată și am obținut locul 3 din 16 echipe participante.
În ce constă efortul tău de a trimite an de an echipe de jucători la campionatul mondial?
Problema mea cea mai mare e legată de finanțare. E destul de greu să faci rost de bani, mai ales când prezinți proiectul unei multinaționale, care vede că are de-a face cu foști deținuti, foști depedenți de droguri. Majoritatea renunță să se implice. Multă lume vede această categorie socială drept pleava societății, pentru că nu îi știe povestea și nu știe cum a ajuns în situația de față, așa că o ocolește și nu îi oferă prea multe alternative de intregrare.
Jucătorii de fotbal de stradă au povești grele de viață
© Arhivă personală
Ce pot face oamenii să-i înțeleagă mai bine pe cei fără adăpost?
Să le ascute povestea și să le ofere o șansă, de asta au nevoie. Există, evident, și cei care nu vor să se integreze în societate. De exemplu, e un băiat de care am avut grijă încă de acum 20 ani și am încercat în toate modurile să îl ajut, mai ales că e foarte talentat la fotbal, dar, din păcate, și azi stă pe stradă. I-a placut mai mult viața de stradă.
Cum primesc prietenii, familia și apropiații munca pe care o faci?
Famila mea mă susține în tot ce fac, soția lucrează și ea în domeniul social, într-un centru pentru copiii cu dizabilități și, de acolo, am reușit și noi să adoptăm doi copii minunați, care au fost abandonați la naștere și azi ne bucurăm alături de ei.
Ce înseamnă pentru tine recunoștința?
Eu am o vorbă, „Împreună reușim.” Cred că doar împreună reușim să facem ca acești tineri să se integreze în societate, să vină alături de noi când avem proiecte, să ne ajute la strângerea de fonduri când mergem la un campionat mondial.