Respectul pentru stilurile de dans e foarte important pentru Oana
© Mihai Petrache
Dans

Totul pentru dans: Oana Neagu

Află cum a intrat Oana în Imperial House of Waacking și a ajuns să reprezinte România în acest stil de dans.
Scris de Andreea Vasile
Publicat pe
Oana Neagu e prima dansatoare din România care a intrat în Imperial House of Waacking, o formă internațională de organizare pe partea de Waacking (stil de dans). Una dintre misiunile ei e să crească comunitatea de Waacking din România și să îi ducă legacy-ul mai departe.
”E una dintre realizările mele, căci am fost de două ori în New York să iau cursuri și m-a luat sub aripa lui Tyrone Proctor, pionier al waacking-ului și co-fondator al Imperial House of Waacking. Asta e forma de organizare a acestui stil de dans, avem o casă, o familie, o mamă – Jody Watley și un tată – Tyrone Proctor, iar noi, practicanții, suntem copiii. Sunt unul dintre cei care au avut norocul de a intra într-o astfel de casă originară din America, cu cei mai buni de acolo. Am trecut printr-un test de knowledge, apoi printr-un test de caracter, fiindcă pentru ei contează enorm asta, apoi un test de dans. După aia am plecat eu din New York și a venit Tyrone în București, am făcut aici un eveniment cu el și la final mi-a spus, <Oana, aș vrea să intri în casa asta și să fii The Mother of the Romanian Chapter și de acum înainte să aduci tu oameni noi în casa noastră,>” povestește Oana.
Am vorbit cu Oana Neagu și-am aflat cum a devenit dansul un stil de viață pentru ea. Haide s-o cunoști și tu!
Oana Neagu
Oana Neagu
Cum a început povestea ta cu dansul?
Trebuie să îți ofer un context mai amplu! De la 4 la 14 ani am jucat tenis de performanță și, pe la 14 ani, a fost acea ședință în familie, în care mi s-a spus că nu o să mai joc tenis pentru că ai mei nu mai puteau să bage bani în asta. A fost o mică dramă că făcusem asta dintotdeauna și mi s-a părut ciudat că trebuie să mă opresc. Așa am început să caut o nouă activitate sportivă.
Pe urmă e muzica pe care o leg de dans fiindcă dansul n-a venit datorită mișcării, ci datorită muzicii. La bunică-mea în Craiova exista o ”baracă” d-asta cu casete și mă duceam acolo și-mi luam o dată pe săptămână cu banii pe care mi-i dădea bunică-mea casete cu muzică. Într-o zi am nimerit The Chronic de la Dr. Dre și am luat-o razna. E un album hip hop, unul dintre cele mai legendare. Așa am început să ascult hip hop, să mă interesez de chestii corelate. Am intrat și-ntr-un fel de gașcă a orașului alături de care făceam chestia asta.
În paralel, am început să dansez pentru că erau niște filme populare despre dans la momentul ăla gen You Got Served, și m-am apucat cu niște colegi de liceu, cu care am rămas prietenă până azi, chiar recent am mers la botezul copilului uneia dintre ele (râde), să dansăm într-o trupă, a fost prima trupă de dans din care am făcut parte cu mai bine de 15 ani în urmă. E foarte tare că doar eu mai dansez azi din grupul ăla, dar am rămas super prieteni. Și ne-am apucat de dans împreună imitând ceea ce vedeam prin videoclipuri, dar îmi dădea cu virgulă că nu înțelegeam de ce nu dansăm exact pe muzica aia sau de ce mișcările nu-s exact ce vedeam eu în videoclipuri și-mi plăcea mie.
Și ce ai făcut?
Din dorința de a face activitate fizică și din pasiunea pentru hip-hop am început să fac research pe partea de dans ca să văd ce se întâmplă la noi în țară, căutând random pe Google cuvinte cheie, și așa am dat de o școală de dans din București, am dat de Mircea Ecxarcu, unul dintre primii oameni din România care făcea atunci ceea ce azi numim street-style aici, în România, atunci, conform vremurilor, super rudimentar.
În 2009, după ce am venit în București la facultate, l-am căutat în prima săptămână pe Mircea și m-am apucat și eu să învăț. Și el mi-a zis, ”Băi, suntem în România, nu sunt prea multe informații aici ca să înveți, dar vara se face o tabără de dans în Cehia, iar acolo vin oameni și instructori din toată lumea, și învățăm unii de la alții.”
Oana învață din călătoriile pe care le face
Oana învață din călătoriile pe care le face
L-am ascultat și m-am dus acolo și ăla a fost un moment ”game-changer” că am dat de tot felul de alte chestii în afară de hip-hop, dance, party steps, ca la carte, de la oameni din New York, am dat de originatorii stilului, am dat și de alte stiluri de care nici nu știam, unul dintre ele fiind Waacking, pe care-l predau acum, Vogue de care, de asemenea, m-am apucat, House, cu care am cochetat puțin. Iar de aici încolo am făcut o mică obsesie în care am călătorit încontinuu în toată lumea ca să învăț de la oameni. Cu asta m-am ocupat mulți ani, toți banii se duceau pe călătorii și pe class-uri, pe retreat-uri, pe workshop-uri. A fost totul foarte tare, că am și călătorit și am văzut multe locuri, dar am și învățat!
De ce a fost o perioadă tare pentru tine?
A fost mișto că am nimerit în toată treaba asta de la început, când erau doar Mircea și cei din jurul lui. Sigur, mai exista o scenă separată de breaking, care e mai veche decât scena de street-style, și ne-am întâlnit cu toții mai târziu, că era mai greu cu comunicarea atunci. Când mă gândesc acum cât de ușor ne conectăm azi, chiar e total altceva! (râde) Și grupulețul ăsta din jurul lui Mircea ne-am dus în tabăra aia și pe urmă am dat și de Ana Maria Lungu, care a avut prima școală de dans, care chiar a construit ceva care să rămână, o școală de dans unde se adunase toată lumea interesată de așa ceva la acea vreme, toată lumea cool era la One Beat.
Și ea cu asociata ei au prins valul ăla de flashmobs, ele le-au făcut pe primele din România și binînțeles că veneau încontinuu cereri de la clienți cu flashmobs și ne-am ocupat de asta mult timp și ne-a mers bine. A fost tare că am învățat corect să dansez pentru că am urmărit oamenii pe care trebuia să-i urmăresc, am avut conjunctura de așa natură, am reușit să dau de ei și s-o fac smart cumva. În paralel, am învățat și toată partea asta de business, pentru că eram aproape de Ana și vedeam cum lucrează corporate, cum se abordează un eveniment, cum abordezi un client, cum îi dai ce vrea și așa mai departe. Am învățat și chestia asta.
Oana îmbină pasiunea pentru dans cu business-ul
Oana îmbină pasiunea pentru dans cu business-ul
Cât a durat povestea asta?
De prin 2010 până prin 2015. Când Ana a renunțat la școala de dans, mi-am făcut eu școală de dans, Artizthick, împreună cu partenerul meu Cypher, în 2017. Și sunt super proud de ce am făcut fiindcă nu am făcut niciun compromis cu școala de dans, deși ne-a fost super greu, și îmi zicea lumea, ”Da, Oana, dar bagă și tu chestii comerciale în program că voi aveți numai Hip Hop, Vogue, House și lumea nici nu înțelege ce faceți voi acolo. Voi mai întâi trebuie să explicați ce faceți ca lumea să vină la cursuri.” (râde) Însă am ținut-o cumva pe a noastră, super underground o perioadă și am rezistat, ceea ce este tare! Chiar a fost un moment de mândrie când a venit Buddha Stretch în România, unul dintre profesorii mei din SUA, considerat ”The Father of Hip Hop Dance”, și a zis, ”Aveți un orar la școala asta de dans, zici că sunteți în N.Y.” Și pentru mine a însemnat totul, că eu cam asta mi-am dorit să fac. Și mi se mai pare tare că am reușit să-mi fac un business și să trăiesc din asta! (râde) Toți instructorii mei și cu mine avem același film, în care călătorim și învățăm.
Eu nu aș putea să fiu 100% dacă aș face altceva. Și atunci am ales să fac un job în care să dau totul și, fie că iese, fie că nu iese, măcar să știu că am făcut chestia asta.
Oana Neagu
Cum ai reușit să rămâi pe poziții cu visul tău, deși ți-a fost greu să-l susții?
Eu nu aș putea să fiu 100% dacă aș face altceva. Și atunci am ales să fac un job în care să dau totul și, fie că iese, fie că nu iese, măcar să știu că am făcut chestia asta. A contat enorm că suntem cu toții foarte pasionați de muzică, eu și toată echipa mea, pentru că vânăm orice concert, plecăm din țară pentru concerte și dansul e pur și simplu addictive. În perioadele în care nu pot să dansez, că am o lovitură sau o problemă de vreun fel, încep să mă simt ciudat și fizic, și mental. E aproape spiritual feeling-ul și mi-e foarte greu să-l explic.
Pe urmă, mi-am dorit foarte mult să am evenimentele mele. Călătorind atât de mult și văzând ce fac alte școli de dans în alte orașe, normal că te gândești că ai putea să faci și tu acasă așa ceva. Așa că mi-am dorit și eu să aduc în România chestia asta, vibe-ul ăsta. Cred că m-a obsedat puțin crearea unei comunități locale. Voiam să se întâmple și la noi mișcarea asta, deși nici unul dintre stilurile de dans nu ne aparține, dar relaționam cu ele și credeam în puterea lor de dezvoltare: înveți o limbă nouă, comunici cu oamenii, toată lumea e super sociabilă, devii tolerant, înțelegi niște lucruri, înveți latura socială și culturală din spatele stilurilor de dans și ce a dus la apariția lor.
Oana Neagu face ce o bucură cel mai mult: dansează
Oana Neagu face ce o bucură cel mai mult: dansează
Mi s-a părut fascinant că sunt toate political statements, că sunt toate apărute din activism și din comunități marginalizate care s-au exprimat în felul ăsta. După 40-50 de ani de când ele au apărut, a rămas acest legacy, cu componenta culturală, educativă și așa mai departe. Nu e doar un dans, nu e doar un sport! Și chiar dacă nu mă identific cu problemele celor care au creat aceste stiluri de dans, pot să extrag niște chestii pozitive, care te formează într-un fel.
De ce a fost important pentru tine să păstrezi stilurile de dans autentice, nealterate când le predai în sală?
E o chestie de respect pentru că dansurile respective nu-s inventate de noi! Oricare ar fi subiectul, l-aș aborda la fel. Pe urmă, dacă faci vreo schimbare, pierzi esența lor. După 20 de ani în lumea asta, îmi dau seama instinctiv cine de unde a învățat și dacă doar imită niște mișcări sau chiar a înțeles ce semnifică mișcările respective. Și mă gândesc că, dacă eu îmi dau seama, cei care chiar vin din zona aia, nici nu-mi pun problema că nu-și dau seama. Toate dansurile și toți pașii au semnifiație în spate și când pui semnificația aia pe mișcare și o și antrenezi, va arăta într-un fel și, dacă nu ai semnificația în spate, nu va arăta în felul ăla. A fost o discuție de genul ”de ce ne prefacem că scoatem pistoalele din buzunar dacă n-am trecut niciodată prin așa ceva?” Unii dansatori au trecut prin asta, dar majoritatea nu. Și atunci de unele gesturi și mișcări te ferești, cum ar fi să nu scoți pistoale, să nu faci gang signs și să nu te îmbraci într-un anumit fel pentru că n-ai fost acolo. E o chestie de respect și e o chestie de realness.
Însă toată partea de party e for everyone că așa au vrut oamenii ăia să răspândească, însă n-au răspândit-o s-o vadă alterată sau mai știu eu cum, au răspândit-o tot pentru awarness-ul general al situațiilor prin care au trecut și for the better. Și atunci mi se pare o chestie normală și de respect s-o abordez așa. M-am gândit așa, ”merge cu sala, bine, nu merge, iarăși bine, dar n-o să schimb nimic în dansurile astea.”
Oana a crezut în puterea ei de-a construi un business din dans
Oana a crezut în puterea ei de-a construi un business din dans
Cine-s oamenii care vor să învețe stilurile astea?
E o chestie tare cu oamenii care vin la noi la sală. Nu-s mulți, însă cine vine, rămâne. Și cred că-s lucky, că vin într-o chestie organizată unde, dacă pun întrebări, chiar vor primi răspunsuri. Generația mea nu a avut chestia asta, noi a trebuit să plecăm mult, să căutăm și să găsim răspunsurile pe cont propriu. Am învățat și chestii greșite, am greșit și noi, am corectat, am mai umblat puțin, a fost un struggle. În momentul ăsta, dacă ajungi la noi, cam înțelegi care e treaba cu fiecare stil și te punem în contact cu oamenii potriviți. E foarte tare și mi-aș dori foarte mult ca oamenii să aprecieze că sunt la un click away de orice informație! Așa că generația tânără care e pusă pe treabă arată foarte bine și cine vrea să facă, face. Și evoluează mult mai repede. Mie mi-a luat mai mult să învăț Waacking decât îi va lua cuiva care vine la mine la sală.
Iubesc să fac lucrurile să se întâmple, să văd oamenii cum se conectează la after party, cum țin legătura, cum planifică să facă chestii împreună.
Oana Neagu
Cum vezi anul ăsta vibe-ul din sala ta?
E destul de mare foame de activități și acum că avem voie din nou să le organizăm, cred că lumea va vrea să se miște, așa că și noi începem să facem un calendar. Ce a fost mai greu, a trecut! Îi aștept pe oameni să vină fără așteptări și fără idei deja construite, că s-ar putea să găsească ceva care să le placă mai tare decât ceea ce creadeau că le place deja, adică să fie deschiși, să vină la cursuri, să meargă pe abordarea noastră semi academică, semi creativă, pentru că așa ar putea descoperi chestii care să-i pasioneze, iar noi să-i îndrumăm.
Pe urmă lumea vine spunând, ”dar eu nu știu să dansez.” E cred singurul gen de școală unde te scuzi că nu știi ce să faci când ai ajuns acolo. (râde) Și nu înțeleg de unde vine frica asta a oamenilor că se vor face de râs. Normal că nu știi, că d-aia ai venit. Mi se pare norml că nu știi și, tocmai d-aia, trebuie să vii open, să acumulezi lucruri și să înțelegi că acolo nu e vorba de rușine, ci e o chestie super socială, de conexiune între oameni, unde și noi învățăm lucruri noi și descoperim umăr la umăr cu ei, nu e ca și când ne-am oprit din învățat. Nu o să ne oprim niciodată! Dacă chemăm un teacher din afară, și noi vom fi în sală în rol de cursanți, deci e foarte relaxată treaba, deși poate pare de neatins din afară.
Noi facem și foarte multe evenimente și așa atragem oamenii, că ei văd toată manifestarea asta în toată forma ei. Eu am făcut extraordinar de multe battle-uri, concursuri, workshop-uri, festivaluri. De exemplu, împreună cu un prieten din Brașov, Dan Gușu, care avea evenimentul ”De la foame la faimă”, atunci doar local, l-am transformat într-unul internațional. Au fost două ediții pe care le-am făcut împreună, a fost un festival de trei zile în Brașov și a fost un eveniment în care am avut tot ce mi-am dorit. Am avut cursuri, juriu din afară, din N.Y., dintre cei mai tari dansatori, concurenți din 11 țări, au fost sute de oameni, concerte și DJi, am luat o stradă întreagă pe care se întâmpla graffiti, oamenii dansau lângă DJi, a fost foarte tare, genul de hip hop festival pe care eu îl vedeam doar în alte țări și despre care ziceam că într-o zi o să-l facem și aici. Și iată că s-a întâmplat!
Oana în spectacolul ”Adoration of Radical Performance”
Oana în spectacolul ”Adoration of Radical Performance”
Și mai aveam un eveniment anual pe care trebuie să-l reluăm și care a fost ideea partenerului meu Cypher, 3ree Dimension, în care chemam trei coregrafi, din trei stiluri diferite, dar care lucrau cu același element. De exemplu, footwork: footwork-ul din hip hop, footwork-ul din house și footwork-ul din breaking. Fiecare venea și-și preda viziunea pe partea asta. E un curs de trei zile cu nouă cursuri, foarte intensă treaba, pleci cu bătături, dar bătături d-alea bune. (râde)
Iubesc să organizez evenimente, e adrenalina aia care-mi place. Când e zi de eveniment, lumea glumește pe seama mea, ”Oana aleargă cu foi de colo, colo.” Iubesc să fac lucrurile să se întâmple, să văd oamenii cum se conectează la after party, cum țin legătura, cum planifică să facă chestii împreună. Despre asta e vorba dincolo de training-uri, rezultate și alte chestii. Dar n-ajungi să te bucuri de toate astea dacă nu le faci cu respect față de cei care au pornit mișcarea, cu respect față de artă-n sine. De fapt despre asta e vorba: dacă vrei să practici o artă, trebuie s-o respecți pentru ceea ce e!