Lucrarea ”Flying dreams”, tehnică mixtă pe pânză
© Arhivă personală
Artă & Creativitate
Ovidiu Batista îți zice cum învață un artist să își găsească autenticitatea
După opt ani de școală de artă în România, Ovidiu Batista a ajuns în Franța unde a înțeles de ce e important să-și descopere propria voce ca să facă artă autentică, care te mișcă și te convinge.
Scris de Andreea Vasile
Publicat pe
Ovidiu Batista își amintește că i-a plăcut dintotdeauna să deseneze. S-a dus natural pe drumul ăsta și, după ce a terminat liceul de artă la Iași și a absolvit Universitatea de Artă și Design la Timișoara, o bursă Erasmus l-a dus în 2009 la Ecole de Beaux Art de Metz, din Franța. Atunci a devenit Ovidiu un cetățean al lumii pentru că în următorii zece ani a locuit în Spania și Portugalia, și asta l-a ajutat să descopere cine este, în ce crede și cum poate să creeze artă într-un mod autentic.
Lucrările sale, fie că e vorba de pictură pe pânză, pictură murală sau gravură, vorbesc despre conflictul dintre conștient și inconștient, despre societatea contemporană și preocupările de azi ale oamenilor și sunt inspirate de călătoriile lui prin lume, de social media și de lumea modei.
Am vorbit cu Ovidiu despre cum și-a descoperit propria voce, ce a însemnat pentru el din punct de vedere artistic să trăiască și să creeze în Spania și Portugalia și ce-și dorește să lase în urmă în România, unde s-a reîntors în 2018.
Mural realizat în proiectul ”Under town” din Timișoara, Iulius Mall, 2019
Mural realizat în proiectul ”Under town” din Timișoara, Iulius Mall, 2019
Când ai început să desenezi?
Atracția asta vizavi de arta plastică a izvorât de când eram mic, chiar dacă la vârsta aia nu putem asimila greutatea acestui cuvânt, căci atunci suntem atrași mai degrabă de actul creativ. Când eram mic, desenam foarte mult, și mi-e ciudă super tare că nu mai am niciun desen de atunci. Dar pot să-mi aduc aminte când ai mei au decis să mă lase să desenez pe faianța din bucătărie, fiindcă altfel desenam pe toți pereții. (râde)
Mi-am notat o frază înainte de interviul ăsta, ”Copilăria e, de fapt, universul genialității. Odată parcurs, e foarte dificilă lupta de a menține activă această genialitate a creativității.” Când am locuit în Spania, am avut ocazia să dau clase și la copii, și la adulți, și mi-am dat seama din orele petrecute cu copiii câtă genialitate era acolo, câtă puritate în a aborda absolut totul, curajul ăla de care azi ne e cam frică. Intervine conștiința și pierdem totul! Și asta e păcat...
Detaliu din lucrarea ”La dictadura de la belleza”, tehnică mixtă pe hârtie
Detaliu din lucrarea ”La dictadura de la belleza”, tehnică mixtă pe hârtie
Copiii nu au nicio miză când fac lucruri, e pură distracție...
Da, într-adevăr! După ce a trecut copilăria, deja au intervenit alți factori, alte probleme care alterează, cumva, creativitatea. Începi să te întrebi dacă arta e drumul pe care vrei să mergi cu adevărat.
Când a apărut la tine întrebarea asta, dacă ăsta e drumul pe care vrei să-l urmezi?
În școala generală, prin clasa a 7-a, a 8-a, când deja copiii se cam gândesc pe ce drum o vor lua, și eu mi-am dat seama că aș vrea să fac un liceu cu profil artistic. Mama a zis ok, tata nu prea și de aici a și început, cumva, războiul în familie. (râde) De atunci, tata îmi zice că sunt ”mâzgălitor”. Tata era cadru militar și mă tot lua cu el la serviciu, să văd ce e p-acolo, să se ”prindă” ceva din lumea aia și de mine. Ar fi vrut să-i calc pe urme.
Însă cu ajutorul mamei, am ajuns la liceul de artă din Bârlad, apoi m-am mutat la liceul de artă ”Octav Băncilă” din Iași, în clasa a 11-a. Atunci am mers și la o Olimpiadă Națională care se ținea la Arad, și organizatorii ne-au dus la Timișoara să vizităm facultatea și am zis că acolo vreau să merg mai departe, deși până în acel moment îmi dorisem să merg la facultate la Cluj.
Fragment mural realizat în cadrul proiectului Memoriile Cetății, Timișoara
Fragment mural realizat în cadrul proiectului Memoriile Cetății, Timișoara
Cum ai ajuns de la liceul de la Bârlad la cel de la Iași în clasa a 11-a?
Fiind în liceu, vizitam foarte mult Iașiul, unde aveam prieteni care erau deja la facultate. În plus, și fratele mijlociu era la facultate acolo și făceam trocuri cu maică-mea, de genul, ”eu mă duc cu pachet la el”, dar de fapt voiam să ajung acolo și să-i văd pe prietenii mei, să merg în atelierele facultății, să văd ce se întâmplă acolo. În același timp, am mai cunoscut pe cineva, un coleg, care era elev la liceul de artă din Iași, și l-am întrebat cu cine aș putea să vorbesc să mă transfer acolo. În jumătate de oră eram la director, care mi-a zis că mă așteaptă în săptămâna următoare cu mapa cu lucrări. Și apoi mi-a zis că pot să vin cu actele, să fac transferul. (râde) Mai trebuia doar să-i conving pe ai mei să semneze. A fost o super experiență!
Liceul de artă de la Iași m-a făcut să-mi doresc mai mult. Când am fost atunci la Olimpiadă, am cunoscut pentru prima oară vestul, ce înseamnă vestul, care inspira alt aer, altă cultură, altă eleganță, și voiam și eu. Oricum, eu visam să ajung în Franța, de mic, cred că datorită emisiunii Teleenciclopedia, unde vedeam câte un documentar despre lumea artistică din Franța. (râde)
Ce te interesa să faci din punct de vedere artistic când erai în liceu?
Acolo a fost o problemă maximă, pe care am avut-o într-o mare măsură și la facultate. Nu știai exact ce te interesează, mai degrabă te complăceai, că voiai să răspunzi la tematicile propuse de profesori, pe placul lor. Voiam să fiu în domeniul ăsta și credeam că absolutul e să răspunzi corect la tematicile propuse, care, de fapt, în timp, s-au dovedit a fi problematice. E bine să avem tematici, dar e bine să mai cultivăm și propria gândire, să venim noi cu propunerile și preocupările noastre. Din păcate, aici e problema, că la noi încă există mimetismul ăsta vizavi de tutore, de profesor, de mentor. În timp, am înțeles că ei ar trebui să ne dea libertate și alte provocări, nu doar să răspundem la temele propuse de ei. Mi-am dat seama de toată situația asta când, într-un final, am ajuns în Metz, Franța, în 2009. Eram anul I, la Master, și plecasem acolo cu o bursă Erasmus. Mi-am dat seama că eu eram, conceptual vorbind, varză.
Detaliu din pictura pe pânză ”La mas cosmopolita”
Detaliu din pictura pe pânză ”La mas cosmopolita”
De ce spui asta, ce s-a întâmplat acolo?
Am început să lucrez mult în atelierul de gravură, că eu am terminat facultatea la secția Gravură, desenam, mai academic, cum se practică pe la noi, și marea problemă a fost când a venit un profesor de care mi-a plăcut foarte mult și care era foarte deschis. Și omul a zis, ”Măi, omule, nu avem pe nimeni în școala asta care să deseneze ca tine! Însă, nu ai concept, în lucrările tale nu ai mai nimic care să îmi vorbească despre tine și identitatea ta, ești gol.” Atunci am căzut total și am realizat că, de fapt, nu gândeam nimic, nu aveam viziune, nu știam să gândesc pe cont propriu. A fost o palmă interesantă pe care am luat-o și, mulțumită acestei palme, odată ce am ajuns în Spania, am început să trăiesc numai din artă. A fost o palmă care te invita la originalitate, la a gândi, la a fi tu, la a propune ceva lumii, prin viziunea ta.
Cum ai ajuns la viziunea ta după acest moment?
În primul rând, mi-am dat seama de toate carențele pe care le aveam. Am început să mă documentez, să văd care e de fapt realitatea din jurul meu și ce face lumea. Apoi am încercat să identific o poziție a mea în legătură cu raportul ăsta dintre trecut și prezent. Deci, după o lună de depresie, am început să deschid ochii și să fiu atent la tot ce se întâmplă lângă mine, am început să urmăresc știrile, să înțeleg ce se întâmplă în lume, am început să merg să văd expoziții și, în tot procesul ăsta, am început să mă gândesc la ce pot eu să fac, să ofer lumii.
După anul în Franța, am ajuns în Spania, tot cu o bursă, dar de data asta în afara facultății. Practic, am avut de ales între a mă întoarce la facultate în Timișoara sau a renunța la master și a mă duce în Spania cu bursa pe care am primit-o. Așa că am renunțat la facultate și m-am dus în Spania, unde am primit o bursă de 4000 de euro pentru patru luni într-un centru internațional de gravură, unde aveai la dispoziție toate instrumentele și instalațiile necesare unui atelier profesional, unde singurul lucru pe care trebuia să îl cumperi era hârtia pe care imprimai lucrarile. Era în Galicia, în provincia La Coruna. Orașul se numea Betanzos, un oraș foarte mic, foarte cochet, cu multă istorie și multă efervescență artistică datorită acestui centru de arte în care am ajuns și eu. Toată lumea din orășel era super obișnuită cu activitățile artistice și cu prezența artiștilor în oraș.
Mural realizat în proiectul ”Under town” din Timișoara, Iulius Mall, 2019
Mural realizat în proiectul ”Under town” din Timișoara, Iulius Mall, 2019
Și cum ți-a mers acolo?
Foarte bine! La numai o lună de când eram acolo, am avut norocul să fac o expoziție într-un bar-restaurant de renume, Casa Carmen, cu tradiție artistică, în care am vândut 11 lucrări. Am rămas wow! În țară nu vândusem nicio gravură. Deci îți dai seama ce impact. În Spania însă există tradiție, există susținere pentru artiști și lumea e deschisă să cumpere dacă sunt impresionați și le place ceva. A fost o experiență superbă!
Cum te-ai simțit să vezi că la prima ta expoziție s-au și cumpărat 11 lucrări?
A fost un șoc! Nu puteam să cred. Mi-am adus aminte de ce mi-a spus proful din Franța, că e nevoie să fiu din ce în ce mai mult eu însumi. Pentru că, în realitate, originalitatea e cea care a trezit atenția publicului. Și am început să continui să lucrez, fără oprire, fără compromisuri, fără să mă gândesc că trebuie să mă angajez în altă parte ca să susțin viața de artist. Eu am stat nouă ani în Spania și am trăit doar din arta mea. Șase ani am stat în La Coruna. Apoi m-am dus în nord, în Asturias, unde am câștigat, din nou, o bursă de 10.000 de euro pentru ca în șase luni să dezvolt un proiect artistic.
Acolo am intrat într-un atelier care se ocupa doar de tehnica litografiei și am avut o perioadă de șase luni de lucru intensiv în litografie, unde am dezvoltat propria imersiune în tehnică. Am ajuns la performanța de a face o lucrare într-un tiraj de zece culori. Am câștigat această bursă și-n anul următor, datorită rezultatelor pe care le-am avut. La finalul bursei, contractul spunea că trebuie să lași măcar o lucrare comunității de acolo. Eu am lăsat 20! (râde) Lucrările au ajuns în instituțiile din oraș. Asturias e o zonă bogată și cultural, și cu oameni care investesc în artă, se spune că e zona cu cele mai multe galerii din toată Spania.
Work in progress: lucrare din seria ”Flying happiness”
Work in progress: lucrare din seria ”Flying happiness”
După asta, m-am mutat în Madrid. Am zis că acolo se va întâmpla ceva grozav, însă un oraș mare nu e tot timpul ceea ce pare a fi, e mult mai greu să te conectezi cu oamenii. Am stat trei ani și jumătate în Madrid, dar n-am reușit să am o experiență ca-n La Coruna, Oviedo și Gijon. Însă am avut norocul c-am fost contactat de cineva din Portugalia și-am dezvoltat o relație cu Portugalia care m-a salvat pentru că Madridul suferea mult din cauza crizei economice. Fără să subestimez publicul și colecționarii din alte țări, în special Spania, pot spune că relația mea cu Portugalia s-a dovedit a fi cea mai bună de până acum, și material, și creativ.
De ce relația cu Portugalia a fost cea mai bună?
Totul a început când am fost invitat acolo de cineva care avea un centru de înfrumusețare să fac o pictură în spațiul respectiv. În Braga, lângă Porto, în nord. Trei zile am lucrat la pictură și m-am înțeles grozav cu ei. Era un loc cu zonă de înfrumusețare, cu boutique de haine de autor și diferite accesorii, dar și cu galerie de artă. Și în timp ce pictam acolo, m-au întrebat ce fac eu în Madrid, și-n momentul ăla făceam un curs de make-up, mai aveam o lună și-l terminam. Și omul m-a întrebat ce plan am după ce termin cursul și i-am zis că nu știu, nu aveam niciun plan. Și m-a întrebat, ”Nu vrei să vii să lucrezi cu noi?” (râde) Nu i-am dat răspunsul pe loc, ne-am reîntâlnit după o lună în Madrid, am mai discutat, am bătut palma, mi-am făcut bagajul și-am plecat în Portugalia să lucrez cu ei.
Dar de make-up cum te-ai apucat?
Cu toții ne căutăm la un moment dat un motiv să ne schimbăm rutina. Ca să poți să faci asta ai nevoie de ceva care să te determine, să te motiveze un pic mai mult. În momentul în care stăteam în La Coruna, un prieten bun avea o prietenă care terminase un curs similar de make-up în Barcelona și-și deschisese un spațiu care mergea foarte bine. Ea tot venea la noi, la atelier și ne spunea, ”Măi, voi de ce nu vă faceți make-up artists?” Și noi râdeam! Însă ne-a zis-o de atâtea ori încât și eu, și colegul meu, Iulian, am început să ne punem întrebări, ”Băi, oare are dreptate?” Și până la urmă am zis, ”Ia, hai să vedem, până la urmă sunt culori, sunt pensule, doar suportul pe care trebuie să lucrăm e diferit.” (râde) Și-am căutat tot felul de școli și academii. Iulian s-a dus în Barcelona și eu m-am dus în Madrid. El a ajuns să lucreze în make-up pentru teatru și film, iar eu am fost atras de zona de beauty și am ajuns să lucrez pentru Givenchy.
Dar mai întâi am plecat în Portugalia la salonul de care-ți ziceam și am lucrat acolo cam nouă luni. Însă mi-am dat seama că atunci când lucrezi în make-up trebuie să fii unde se poartă make-up-ul, unde e cerere, unde e industrie fashion. Așa că m-am întors în Madrid și am început să mă duc la interviuri. Mai întâi cu Lancome, care m-a trimis la YSL, iar în final am ajuns la Givenchy.
Mural realizat pe zidul universității din Reșița, 2019
Mural realizat pe zidul universității din Reșița, 2019
În timpul ăsta mai lucrai și-n atelier?
Avem atelierul meu în Madrid, într-un spațiu de co-working, care se cheamă La Quinta del Sordo, un spațiu foarte fain în centrul orașului. Însă eram frustrat că trebuie să fiu în magazin, cu make-up-ul, în loc să profit de atelier. Asta era din cauza că nu mai funcționau forte bine nici vânzările, nici expozițiile, Spania trecea printr-o perioadă destul de dificilă din cauza crizei. Așa că experiența mea cu make-up-ul a fost destul de scurtă și am renunțat la el pentru că mi-am dat seama că dacă vreau să fac ceva, trebuie să fiu în alt loc.
Așa a apărut România din nou în peisaj?
Da! În 2018, cam toate frontierele, din punct de vedere profesional, atât în Spania, cât și în Portugalia, au început să se închidă. Toată lumea se reinventa, toată lumea căuta să facă altceva. Atunci am avut și-o discuție cu actualul meu profesor, Remus Rotaru, și el mi-a zis, ”Te sfătuiesc să vii să-ți termini Masterul.” Și m-am gândit că n-ar fi o idee rea să mă reîntorc. M-am reîntors, m-am reînscris, am terminat Masterul și acum sunt la Doctorat.
Cum a fost revenirea acasă?
Revenirea a fost șocantă, în primă instanță. Nu mai știam unde să fug, nu voiam să accept realitatea, realitatea comportamentului social care ne definește atât de bine. Am zis că nu se poate! Veneam dintr-o societate deschisă și primitoare și acasă nu mai era chiar așa. (râde) Vedeam totul gri, dar îmi spuneam mereu că va fi doar o perioadă până mă acomodez. Îmi lipseau căldura socială și zâmbetele celorlalți. În plus, acasă, nimic nu prea mai era la fel, credeai că ai un prieten și descopereai că el nu mai e acolo, și tot așa.
Lucrarea ”Flying happiness”, tehnică mixtă pe pânză
Lucrarea ”Flying happiness”, tehnică mixtă pe pânză
Ce dorești să ți se întâmple în continuare, profesional?
Deocamdată nu prea mai știu ce îmi doresc!(râde) În momentul actual îmi doresc să îmi termin studiile de doctorat, și-mi doresc să termin ce am început, o construcție a unui atelier. Îmi doresc să îmi pun o bază undeva și asta a venit și într-un moment oportun, din cauza pandemiei. Bineînțeles că îmi doresc să îmi mențin și să îmi dezvolt relațiile profesionale internaționale, și poate încet, încet, și cele naționale. Asta ar fi viziunea mea! Apoi voi vedea, căci în ziua de azi nu prea mai poți să ai certitudine despre ce va fi mâine. Sunt deschis la provocări!
Ți-au plăcut povestea și lucrările lui Ovidiu Batista? Poți vedea mai mult din ceea ce face pe site-ul lui și pe contul de Instagram.