Lucrarea ”Mirroring”
© Loreta Isac
Cultură Urbană

Artiști pe care să-i urmărești în 2022: Loreta Isac

Loreta Isac s-a întrebat mereu dacă ceea ce face într-un anumit moment dat este și ceea ce îi poate oferi sens și bucurie pe termen lung. Răspunsul? Nu ai de unde să știi până nu încerci.
Scris de Andreea Vasile
8 min readPublicat pe
Anul acesta, în fiecare lună, Red Bull și agenția de artă UNICAT & co. îți aduc în lumina reflectoarelor câte un artist pe care merită să stai cu ochii de acum înainte, în cadrul seriei ”Artiști pe care să-i urmărești în 2022”.
Cu toate că se prezintă drept ilustratoare și animatoare, Loreta Isac este, în primul rând, o exploratoare. Ca toții exploratorii, ea crede în puterea experienței și-n a face tot ceea ce îi stârnește curiozitatea înainte de-a avea o părere sau de-a lua o decizie.
Loreta s-a născut și a crescut în Chișinău, Republica Moldova până la vârsta de 7 ani, într-o familie de artiști, apoi s-a mutat în România. A cochetat, pe rând, cu actoria, dansul și muzica, dar în cele din urmă a descoperit că cel mai bine se poate exprima prin desen.
Întâlnirile cu oameni care au inspirat-o și au ajutat-o să înțeleagă opțiunile pe care le are în acest domeniu i-au dat curajul să-și urmeze propria cale și să nu mai creadă în prejudecățile pe care alții i le-au fluturat în față ani la rând, anume că este greu să fii artist și că numai cei mai buni reușesc.
Am vorbit cu Loreta Isac și-am aflat ce a însemnat pentru ea să își descopere vocea artistică, pas cu pas.
Vii dintr-o familie de artiști. Cum a fost să crești într-un astfel de mediu?
Povestea mea începe la Chișinău. Pe-atunci locuiam cu mama și cu tata. Amândoi erau studenți: mama era studentă la vioară și tata la pictură. Pentru mine, arta a fost o formă de joacă, nu m-am gândit niciodată cum vreau să fiu în viitor. Pentru că tata era mai absent, mama ne lua cu ea mereu la teatru, pe mine și pe sora mea. Iar la teatru aveau mereu nevoie și de copii în diverse roluri, așa că jucam, învățam poezii, dansam. Cu toate astea, emoțiile pe care le aveam în teatru nu s-au conturat în dorința de a deveni actriță. De exemplu, dacă-mi dădea regizorul un rol, îmi plăcea foarte mult, dar mereu făceam câte-o gafă în spectacole. În timp, am analizat de ce nu am ales teatrul și mi-am dat seama că nu simțeam că pot să devin stăpână pe scenă.
În anii '90, teatrul era într-un tur al României, cu tot felul de spectacole. Atunci mama a decis că vrea să ne dea o educație mai ”românească”, nu un mix între românesc și rusesc, cum era în Chișinău. Am rămas în România. Aveam 7-8 ani. A fost foarte greu, am stat în Ploiești un an, după care ne-am mutat în Iași. Acolo, la școală, am făcut balet până în clasa a VIII-a, dar nici baletul nu mi-a plăcut foarte tare, nu am văzut un viitor în asta. Dar mi-au plăcut mișcarea și ideea de studiu al mișcării.
Când mama nu avea timp pentru noi, desenul era la îndemână. În plus, când eram mai mică, expozițiile tatălui meu mă fascinau, de asemenea. Între timp, ai mei au divorțat. Iar eu mi-am dat seama că aș vrea să fac ceva care n-are legătură cu meseriile lor. Nu voiam să fiu în sfera în care, dacă făceam ceva care nu le-ar plăcea părinților mei, ar fi ceva greșit.
În ce fel te-ai descoperit?
A fost foarte greu să mă descopăr. După balet, am dat la pictură, la liceu, tot la Iași. Era un program în care studiam și desenul, dar aveam și timp să citesc și să caut lumea mea. Toată treaba asta era un fel de călătorie, dar mi-a rămas în minte și ideea de mișcare, faptul că-mi place s-o fac și s-o studiez. Așa că am făcut grafică de șevalet la liceu, după care am dat la facultate tot la grafică, am rămas în Iași.
Am avut noroc că am dat de Matei Bejenaru, care avea o perspectivă total diferită față de restul profesorilor, care erau mai degrabă pe tehnici clasice, pe gravură, pe pictură și viziunea lor era într-o altă direcție. Însă perspectiva mea s-a schimbat foarte mult în momentul în care am plecat cu Erasmus în Belgia, în 2005, și acolo am avut norocul să particip la un curs cu un profesor de animație de la Pixar. Era toată lumea asta de new media, de ilustrație, de animație, de a mixa tehnicile, de a crea un website, de programare, de a face animație.
Tot traseul ăsta a fost și paralizant, pentru că mă gândeam mereu cât de grea era viața artistică a părinților mei și, cumva, frica asta m-a urmărit, că n-o să mă descurc...
Era ceva ce tu auzeai de la ai tăi, că atunci când ești artist e mai greu să trăiești?
Nu, deloc! Însă când făceam balet, profesorii de la școală erau foarte duri și ne spuneau că sunt puțini cei care vor ajunge balerini. Pe urmă, la pictură, profesorii spuneau că nu toți suntem artiști. Acest subiect a devenit omniprezent; n-am avut când să realizez că, de fapt, părinții mei, deși nu au avut stabilitate financiară, meseriile lor au fost în primul rând o pasiune care îi făcea fericiți. Schimbul cultural prin studii, cu Erasmus, mi-a schimbat perspectiva și m-a ajutat să-mi dau seama cum să mă descurc singură și care sunt opțiunile mele profesionale.
Ce ai învățat valoros la studii în Belgia?
Să am perspectivă! La Iași, deși tehnica era foarte bună și profesorii mi s-au părut foarte buni pe partea tehnică, proiecția vizavi de cum aș putea să-mi duc proiectele mai departe sau cum aș putea să mă descurc mi s-a părut limitată, pentru că de fapt era proiecția profesorilor. În schimb, în Belgia, aveam proiecte pe bază de brief, așa cum se lucrează în publicitate. Datorită profesorului care lucra la Pixar, am prins dragostea pentru animație, care se lega de dragostea mea pentru mișcare și studiul mișcării. Însă mi-am dat seama că va fi un traseu foarte greu, să continui să fac animație, pentru că studiul era mult mai lung decât în cazul desenului.
Tot în Belgia, mi-am făcut un portofoliu și un site. Ca să-ți imaginezi diferența, de ce am evoluat mai repede acolo decât aici, îți dau un exemplu. În Iași aveam cursuri de Photoshop cu 3-4 oameni la un calculator; în Belgia, la școala la care am fost, eram sponsorizați de Apple și toată lumea avea un laptop închiriat.
Și relația cu profesorii a fost diferită, pentru că îmi puneau tot felul de întrebări: ”Cum ar fi în România dacă ai lucra în televiziune, ca animator? Cum ar fi în România dacă ai lucra în publicitate?” Întrebările astea m-au făcut curioasă să mă întorc în țară și să văd cum e să lucrez în fiecare mediu, care e nevoia locală.
Și unde ai lucrat?
Când m-am întors, MTV avea niște cursuri de New Media, destul de slabe din punctul de vedere al conținutului. Am urmat însă două cursuri și apoi m-au angajat. În anul al IV-lea de facultate, m-am mutat la București și a fost destul de greu să fac naveta la finalul fiecărei săptămâni. La MTV am reușit să experimentez și să fac o serie de generice pentru diverse emisiuni, cu echipa. După un an și jumătate, am devenit curioasă să lucrez în publicitate, dar și să fac ilustrație de carte.
Așa că am intrat și în publicitate, în București, ca Art Director, și am continuat cu asta timp de 10 ani. În timpul liber, jonglam cu freelancing-ul destul de mult, cu ilustrația, am expus tot felul de ilustrații, făceam expoziții de grup pe unde eram invitată. De ce ilustrație și nu doar animație? Pentru că nu era încă mediul necesar să faci animație în România, nu se cerea. Nici acum nu simt că există neapărat cerere. Nu mi-a plăcut foarte tare în publicitate pentru că făceam, practic, de toate: mergeam și la filmări, și la shooting-uri, făceam și graphic design, și animație când era nevoie... Îmi mânca destul de mult timp și nu simțeam că reușesc să-mi dezvolt abilitata de animator.
Însă la MTV l-am cunoscut pe soțul meu, care lucrează în 3D. După câțiva ani în care fiecare a experimentat pe cont propiu, am decis să ne facem propriul studio, C0+LOR, să lucrăm atât la proiecte artistice, cât și la proiecte comerciale, și să ne combinăm stilurile.
Ce a adus nou experiența ca freelancer?
Am descoperit că e un traseu diferit. Toată energia mea se duce clar către lucrurile pe care vreau să le studiez și să le experimentez, dar în același timp și spre modul în care ne găsim clienți sau modul în care suntem abordați. Cele mai grele au fost lucrurile ”contabilicești”. A trebuit să ne dăm seama ce e rentabil și ce nu.
Ce ți-ai dori să aprofundezi, anul ăsta, în munca pe care o faci?
De la începutul anului fac ilustrație doar cu animație. Ilustrație conceptuală și animație, în special frame by frame, așa cum reiese și din lucrările postate pe Instagram. Am zis că va fi un studiu tot anul și norocul meu este că am avut câteva pauze destul de mari, în care am avut timp să schițez, să stau eu cu mine și să mă gândesc la ceea ce vreau să fac.
Ți-a plăcut Loreta Isac și vrei să râmâi cu ochii pe munca ei? Urmărește-o pe site-ul personal și pe Instagram.
Vrei să ai o lucrare de-a Loretei la tine acasă? O poți cumpăra din shop-ul C0+LOR.