Aerobatic Flying
Prima femeie din România care a zburat un MiG-21 LanceR
Simona Maierean avea 24 de ani când a realizat un zbor istoric. Azi, ea este copilot pe un C17 Globemaster, într-o misiune de trei ani în Ungaria, pentru a se alătura Forțelor Aeriene NATO.
În urmă cu zece ani de zile, Simona Maierean devenea prima femeie pilot care făcea trecerea pe avionul supersonic MIG-21 LanceR. Era o premieră națională, urmărită îndeaproape de toată lumea, o atenție pe care Simona, atunci în vârstă de 24 de ani, nu o înțelegea prea bine: ea își făcea doar treaba.
Azi, la aproape 34 de ani, Simona este într-o altă etapă a vieții ei. Timp de trei ani, ea se află într-o misiune în Ungaria, pentru a se alătura Forțelor Aeriene NATO, și se instruiește pentru zborul pe C17 Globemaster, o aeronavă de transport tactic, folosită pentru ”mutări strategice” de trupe, armament și provizii oriunde în lume.
Am vorbit cu Simona despre cum a ajuns din satul Comănești, județul Suceava, când visa avioane și zbor, la statutul de copilot într-un program, Strategic Aircraft Capability (SAC), care are ca scop pregătirea piloților din statele membre NATO pentru misiuni speciale.
Tatăl tău povestea despre tine că, atunci când erai copil și auzeai motorul unui avion, lăsai orice făceai deoparte ca să te uiți în sus, la avion, și spuneai că, într-o zi, vei fi și tu acolo. De ce te fascinau atunci zborul și avioanele, ce îți imaginai că se întâmplă acolo, sus?
Ca oricare alt copil, eram fascinată de tot ce era nou, diferit. Nu am avut ocazia să văd prea des avioane la acea vreme, iar de zburat nici nu a fost vorba. În acest context, nu am putut să uit emoția pe care am trăit-o când am auzit și am văzut prima dată unul. Puteam să-mi imaginez, în cele mai fine detalii, cum arată lumea de sus. Acele imagini din mintea mea, asociate cu acea emoție, m-au făcut să vreau să le fac realitate.
Când ai avut prima oară gândul conștient că vei face din zbor o meserie, când ți-ai spus ”asta e ceea ce vreau să fac” și ce a spus familia ta când ai anunțat-o că îți încerci norocul la Academia Forțelor Aeriene de la Brașov?
Nu pot să uit primul zbor pe care l-am avut. A fost în primul an de Academie, pe un avion Iak52 și atunci a fost momentul în care am zis DA, sunt acolo unde ar trebui să fiu.
Ai mei nu erau extrem de încântați. Dimpotrivă! Dar și-au revenit destul de repede și au început să mă susțină, pentru că au văzut că nu mă pot face să mă răzgândesc. În rest, cred că îmi este greu să determin exact momentul când am conștientizat că pot face din asta o meserie. Pentru mine, a face o meserie din ceva, înseamnă nu numai să te simți omul potrivit la locul potrivit, ci și să clădești și șlefuiești mereu în direcția respectivă și să fii în măsură să împărtășești din asta. Asta cere conștientizare în fiecare moment.
Cum a fost pentru tine să încerci să ocupi unul dintre cele 13 locuri disponibile la Academie?
Am tratat totul ca pe o experiență, dar, în același timp, cu maximă implicare. Eram conștientă că e posibil să nu trec de probele eliminatorii și că trebuie să dau admiterea și la alte facultăți în acea vară. Astfel, am ajuns să dau examene și să-mi depun dosarul la patru facultăți de prin țară, iar, la final, am ales. Uitându-mă în urmă, îmi amintesc cât de determinată, energică și concentrată eram să fac tot ce ține de mine. De exemplu, cu câteva luni înainte de admitere, mă trezeam dimineața cu o oră mai devreme ca de obicei și mergeam să alerg, chiar dacă ningea și era frig, pentru că știam că o să dau probele sportive în martie și că la Câmpulung Moldovenesc este încă rece în acea perioadă. Folosesc câteodată acea perioadă ca metodă de ‘revenire’, ca să zic așa. Când am momente în care obosesc, mă gândesc la ce făceam și cum mă simțeam atunci și mă pun din nou în aceeași stare, de a vrea și de a face.
Simona Maierean și aeronava C17 Globemaster
© Hans Björkman
Te-au crescut tata și bunicii pentru că mama a murit când aveai 4 ani. Te-ai gândit vreodată la zbor ca la un mod simbolic de a ajunge mai aproape de cer, deci mai aproape de ea?
Nu m-am gândit vreodată să asociez ideea de zbor cu ideea de a fi mai aproape de mama, sunt două povești separate. Ea e la fel de aproape de mine și atunci când merg pe pământ, și atunci când zbor un avion la mii de metri altitudine.
Eram prea mică ca să pot să mi-o amintesc foarte bine, iar imaginația mea nu a putut construi un profil pe baza pozelor sau poveștilor. Pentru mine, mama e acum o stare de dor, de lumină. Gândul la ea îmi aduce de cele mai multe ori claritate. Nu știu prea multe, dar sunt sigură că și-a dorit să îmi trăiesc viața frumos.
Ești prima femeie din România care a zburat un MiG-21 LanceR, aveai 24 de ani. Cum a fost noaptea dinaintea zborului?
Nici nu-mi vine să cred că au trecut atâția ani. Clar nu îi simt. Noaptea de dinainte a fost destul de nedormită. Emoțiile erau foarte mari. Faptul că eram prima femeie din România care va zbura pe un avion supersonic era cea mai mică grijă dintre toate. Faptul că erau câteva sute de ochi care se uitau la asta, nu a fost foarte confortabil la acea vreme. Oricum, nu prea înțelegeam de ce e așa mare agitație în jurul unui lucru care mie mi se părea firesc. Tocmai acest firesc m-a ajutat să-mi imaginez în acea noapte că rămân doar eu cu avionul și cu lumea care era de obicei în jurul unui zbor. Mi-am făcut ‘filmul zborului’ de când am ajuns la avion și până am coborât din el și am scos din peisaj orice și pe oricine nu avea legătură cu zborul.
Ai zburat pe 30 iulie 2009 timp de o oră la o altitude de peste 10.000 metri. Ce a însemnat pentru tine să fii în acel moment, în acel loc?
Acel zbor fusese ceva mai scurt de o oră și avusese un alt profil, nu ajunsesem la 10.000m. Fiecare zbor reușit înseamnă că efortul tău intelectual și fizic este răsplătit, că timpul pe care l-ai dedicat acestei meserii dă roade. Nu știu cum a fost privit acel moment din afară, dar pentru mine a fost cât se poate de firesc să ajung și la acea etapă. În rest, nu am facut nimic supraomenesc. Mi-am adunat energia, m-am concentrat la ceea ce aveam de făcut și am încercat să blochez tot ceea ce venea din afară până în momentul în care am aterizat și încheiat zborul. După aceea, am putut să ‘retrăiesc’ și eu momentul. Zborurile de care m-am putut bucura cu adevărat au fost cele fără public și blițuri.
Știi ce a spus atunci familia ta vecinilor din satul tău, Comănești, despre premiera ta, dacă le-a povestit cu ce te ocupi și cum au reacționat aceștia?
Nu cred că apucaseră să le spună prea multe pentru că nici ei nu știau. Cu vreo câteva zile înainte de primul meu zbor, am fost întrebată de un coleg cine vine din familia mea. Am rămas surpinsă, nu știam că se lasă cu invitații (râde). Atunci am realizat că e posibil să nu fie chiar o zi obișnuită și că eu nu le spusesem nimic alor mei. I-am sunat să-i informez că peste vreo trei zile o să zbor MIG-ul 21 și că au voie să intre și ei în Bază, dacă vor. Acum știe cam toată lumea din Comănești, iar ai mei cred că sunt mândri de acest lucru.
În ciuda premierei pe care ai realizat-o, ai schimbat MiG-ul cu un C-27J Spartan și ai spus un lucru interesant, că pentru un pilot de vânătoare, vârsta e un atu și că piloții de supersonic ar trebui să fie antrenați între 23-25 de ani, astfel încât, până la 30 de ani, să fie deja formați. Ce ai vrut să spui cu asta?
Situația la acea vreme din aviația de vânătoare era publică, chiar dacă nu era intens mediatizată ca acum. Era perioada de tranziție în care nu se știa când și cu ce se va înlocui Mig-ul 21. Unul dintre factorii care duc la performanță e și practica, antrenamentul. Premierele nu te fac ‘mai pilot’. Piloții tineri și în formare nu erau o prioritate și zburau un număr foarte mic de ore pe an. Astfelș eram piloți pe hârtie, dar, în realitate, eram niste supraviețuitori. Ziceam la început că a-ți face meseria înseamnă să clădești în fiecare zi. E logic că, și la 40 de ani, de exemplu, poți să zbori un avion de vânătoare dacă ești apt, dar până atunci trebuie să ai o experiență în spate. Nu te apuci atunci să înveși cum se face și treba asta.
Aveam, și am, vârsta necesară să zbor un avion de vânătoare, dar nu mai aveam vârsta să aștept. Am așteptat 3 ani, unii au spus că m-am grăbit, alții au spus că am așteptat prea mult. Eu zic că am așteptat suficient încât să pot să iau o decizie pe care să mi-o asum. A fost una din cele mai grele decizii pe care a trebuit să le iau până acum, dar a fost una dintre cele mai bune. Lumea e în continuă mișcare și transformare, trebuie să țin pasul cu asta, nu pot să traiesc doar din amintiri.
Și așa ai schimbat avionul de vânătoare cu unul de transport tactic și ai luat-o de la zero cu pregătirea. Cum a fost această trecere pentru tine și cum te simți, în general, să o iei de la capăt cu învățarea, de fiecare dată când începi să zbori pe un avion nou?
Trecerea a fost o provocare pe toate planurile. Am schimbat aproape tot, avionul, baza, oamenii pe care îi vedeam în fiecare zi. Zborul în echipaj vine cu un alt fel de a privi lucrurile. Aici nu mai ești tu și avionul, ești parte dintr-un echipaj, iar abilitatea ta de a lucra în echipă, la bordul unui avion, e la fel de importantă ca cea de a zbura acel aparat. Cât despre partea de învățare efectivă, e binevenită oricând. Creierul nostru are nevoie sa fie pus la muncă, plafonarea nu e o opțiune.
O misiune poate să înceapă și să se încheie oricând
© Hans Björkman
Momentan ești copilot pe C17 Globemaster și, pentru viitor, ai spus că îți dorești să devii și pilot comandant. Cât durează să ajungi acolo și ce presupune să devii pilot comandant?
Să fii pilot comandant este un pas firesc în evoluția ta ca pilot. Durata este relativă și depinde de foarte mulți factori. Pilotul comandant este cel care poartă răspunderea desfășurării misiunii. El trebuie să știe ce se întâmplă în orice moment și este cel care coordonează echipajul și misiunea.
Și un alt lucru extrem de important, în opinia mea, pilotul comandant este cel care dă tonul. De atitudinea lui, de abilitatea lui de a comunica, de siguranța pe care o creează și o împărtașește depinde modul în care decurge întreaga misiune. Contează mult să ai un echipaj închegat care să tragă în aceeași direcție și, la sfârșitul misiunii, deși toată lumea e obosită, să fie și mulțumită și să aștepte următoarea misiune în care să te aibă comandant. Decizia finală este a comandantului, dar nu ar putea să o pună în aplicare fără susținerea și munca oamenilor din echipaj și a oamenilor de la sol care îți oferă datele necesare ca misiunea să se desfășoare în siguranță, în primul rând, și în al doilea rând, așa cum a fost planificată. Așadar, un bun pilot comandant știe să lucreze si cu oamenii, nu știe doar să zboare un avion.
Ai spus la un moment dat că o motivație pentru tine în meserie au fost ”fetele din promoția 1989”, primele femei din aviația militară din România. Cine sunt ele?
Ele sunt un grup foarte fain de femei care încearcă să păstreze legătura în acest tumult, nerăbdare și pseudo lipsă de timp. Inițial, am cunoscut în ultimul an de Academie, pe una dintre ele. A fost foarte ușor să comunicăm și, de aici până la a participa la câteva întâlniri ale lor, a fost doar un pas. Chiar dacă au trecut câțiva ani buni de când nu le-am mai văzut, le sunt profund recunoscătoare și le admir pentru tot ce au făcut. Știu că nu a fost ușor.
Între timp ai ajuns în Ungaria, unde, timp de 3 ani, ești unul dintre piloții care se pregătesc să piloteze un C17 Globemaster, în cadrul programului SAC. Cum ajuns să fii selectată în acest program?
În 2016 am luat decizia să aplic pentru acest post. După ce am trecut anumite testări, cursuri și evaluări, am făcut pregătirea efectivă de zbor în SUA, la o bază aeriană de antrenament. Sunt de un an și câteva luni în programul SAC și sunt unul dintre piloții care zboară un C17 Globemaster.
Alături de tine în acest program mai sunt piloți din 12 state, 10 membre NATO, alături de Suedia și Finlanda. Cum este acest schimb de experiență și viziune cu alți piloți?
Mi se potrivește ca o mănușă acest schimb de experiență. Mi se pare o oportunitate extraordinară să poți învăța câte ceva de la piloți din 12 țări diferite. Zbor pe diferite continente, în echipaj multinațional, cu oameni cu mii de ore de zbor prin diferite colțuri ale lumii. Experiența pe care o adun acum este unică și sunt extrem de recunoscătoare pentru acest lucru.
Trăiești într-o bază aeriană care e la 160km depărtare de Budapesta. Cum e viața de zi cu zi acolo?
Baza se află în Papa, Ungaria. E un oraș mic, cu o viață socială nu foarte intensă, dar nu am fost niciodată o fană a marilor orașe. Călătoresc suficient de mult încât să mă pot bucura de liniștea pe care mi-o oferă venitul acasă.
Aici sunt puține zile care seamănă una cu alta, poate doar zilele de birou, dar și atunci lucrezi cu foarte multe variabile. Este un mediu foarte dinamic în care trebuie să te adaptezi și să găsești soluții. Pot să am misiuni de o zi, pot să am misiuni de 10 zile. Totul depinde de cum sunt cerute de către națiunile din program și cum sunt planificate. O zi poate să înceapă, de exemplu, la 4.00 dimineața sau la 12.00 noaptea sau la 22.00 seara. Într-un cuvânt - oricând. De asemenea, poate să dureze oricât între 8 și 24 de ore.
Pe lângă toate acestea, mai este și programul de simulator dinamic la care trebuie să participăm la anumite intervale de timp. Acolo avem ocazia să simulam, printre altele, și situațiile de urgență și să învățăm cum să le rezolvam.
În timpul liber, poate sună paradoxal, dar călătoresc. Călătoresc să văd oamenii dragi, călătoresc să văd locurile pe care mi le doresc. În rest, am activități cât se poate de casnice: mâncare, curățenie, sport, citit.
Simona e optimistă în ceea ce privește viitorul ei
© Hans Björkman
Îmi spuneai că ți-ai petrecut Crăciunul prin muncă. De ce? Și cum resimți faptul că în astfel de momente, de exemplu, nu poți fi alături de cei dragi?
Așa a fost anul acesta. M-am oferit voluntar să muncesc de Crăciun și nu pot să mă plâng de acest lucru. Pe de o parte, așa a fost contextul, pe de altă parte, voi avea Sărbătorile viitoare libere.
Statul alături de cei dragi este foarte important în orice moment al anului, nu doar cu o ocazie specială. Avem nevoie de asta ca oameni, dar trebuie să fie în mod autentic. Dacă stăm lângă cei dragi, iar mintea noastră e în altă parte, atunci nu am făcut nimic bun, nici pentru noi, nici pentru ei, e doar o simulare a vieții sociale. Am putut fi alături de o parte din cei dragi, la trecerea în Noul An, și asta ne-a mai încărcat bateriile tuturor.
Cum arată viitorul tău?
Nu pot să dau un răspuns țintit. Sunt mai multe direcții pe care le am în vedere. Voi urma una când voi avea datele și claritatea necesare să o fac. Deocamdată, mă concentrez să clădesc pentru ceea ce înseamnă această meserie, indiferent de aeronava pe care o zbor și, în același timp, lucrez cu mine, să îmbunătățesc și ceea ce sunt eu. Le sunt recunoscătoare oamenilor care se gândesc la mine și care sunt lângă mine, indiferent de drumurile viitoare. Le mulțumesc din tot sufletul!
