Ultra-alergare
6633 Arctic Ultra, un ultramaraton care te pune să dai totul
După ce în 2019 a câștigat cursa de 193km, Vlad Crișan Pop a revenit în 2020 pentru cursa de 620km. În ciuda determinării sale și a bunei pregătiri, sorții nu au fost de partea lui. Află-i povestea!
6633 Arctic Ultra este unul dintre ultramaratoanele preferate tot mai mult de alergătorii români și an de an nume vechi și noi se aliniază pentru prima oară sau din nou la start. Tibi Ușeriu e unul dintre cei care au făcut istorie în această competiție, după ce a câștigat-o de trei ori consecutiv, în 2016, 2017 și 2018.
Anul acesta, pe 27 februarie, la start, a revenit, pentru a doua oară, Vlad Pop Crișan. După ce în 2019 a câștigat cursa de 193km, anul acesta el s-a înscris la cursa de 620km, motivat de aceeași cauză în numele căreia aleargă la orice cursă participă, copiii din tabăra MagiCAMP.
De data aceasta, alături de el s-a aflat și o echipă de cineaști români care l-au urmărit pas cu pas. Scopul? Să realizeze documentarul EverRestless, o premieră pentru industria filmului românesc.
Am vorbit cu Vlad despre experiența din acest an la 6633 Arctic Ultra, despre motivele pentru care a fost scos din joc de către organizatori și de ce își dorește să revină în cursă și-n 2021.
După ce anul trecut ai câștigat cursa de 193km la 6633 Arctic Ultra, anul acesta ai revenit la cursa de 620km. Cum te-ai pregătit tot anul pentru cursa aceasta și cu ce gând te-ai aliniat la start?
Pregătirea pentru cursa de 620km a durat un an de zile și s-a desfășurat pe trei planuri. După cursa de 193km, pe care am avut șansa să o câștig în 2019 pentru copiii din tabăra MagiCAMP, m-am întors la Cluj-Napoca și m-am simțit neașteptat de bine. Nu înțelegeam ce se întâmplă pentru că în general, după competiții grele, am o perioadă în care mă dor toate și nu sunt bun de nimic.
Am făcut greșeala să încep antrenamentele de crossfit în forță, fără să las corpul să se odihnească și, după mai puțin de o lună de zile, durerea m-a imobilizat la pat. Atunci am învățat o lecție importantă și a trebuit să merg o lună de zile la kinetoterapie, masaj și refacere.
Când m-am refăcut, am început ușor antrenamentele de alergat și crossfit. Treptat, am crescut în intensitate și durată, astfel încât să-i dau timp corpului să se obișnuiască. Deoarece am un cățel weimaraner, care este un bun alergător, el a devenit partenerul meu de alergat dimineața, pe distanța de 10km. După alergarea de dimineață, au urmat dușuri reci de 5-10 minute sau sesiuni de scufundări în apă cu gheață, de 3-4-5 minute, într-un butoi de 200 litri pe care l-am așezat pe balcon. Astfel de sesiuni au mai multe beneficii printre care faptul că ajută corpul la o refacere mai rapidă după efort și ajută să se adapteze la frig.
Vlad își obișnuiește corpul cu frigul
© Adi Bulboacă
Atunci când ai o familie și serviciu nu poți să te antrenezi la nivelul unui sportiv profesionist pentru că mai întâi trebuie să plătești facturile și să pui mâncare pe masă. Acest lucru m-a ajutat să-mi gestionez mai bine timpul și să găsesc momente potrivite pentru antrenament. După serviciu, de la ora 18.00-19.00, al treilea element din pregătire a fost antrenamentul de crossfit pentru a întări musculatura la spate, brațe și picioare pentru distanța de 620km.
Erau -30°C cu vânt, atât de frig încât, atunci când am coborât din mașină, ochelarii mei s-au transformat în gheață și nu am putut vedea nimic
Primele două zile din curse au fost ale tale, ai condus de pe primul loc. Cum a fost debutul cursei?
În dimineața zilei de 28 februarie, drumul dinspre Eagle Plains către Arctic Circle a fost închis, iar organizatorii au decis să mergem 110km în direcția opusă pentru a începe cursa. Erau -30°C cu vânt, atât de frig încât, atunci când am coborât din mașină, ochelarii mei s-au transformat în gheață și nu am putut vedea nimic. Doar câteva minute afară și am avut senzația că trupul meu este înțepat de o mie de ace. A fost cel mai rece start din istoria cursei și acesta era doar începutul. Echipa de organizare era aproape gata. Când Martin (n.red. Martin Like e directorul cursei) a dat startul cursei, am alergat ca un nebun, nu pentru că voiam să demonstrez ceva, ci pentru că îmi era frig și trebuia să mă încălzesc.
În primii kilometri, corpul a început să-și intre în ritm și mușchii să se încălzească, dar gluga de la geaca pe care o aveam pe cap s-a transformat într-o peșteră de gheață. Vântul pe anumite porțiuni bătea atât de tare, încât simțeam că trece prin toate straturile pe care le aveam pe mine. În spatele meu era Grant, din Australia și Allan, deținătorul recordului de 160km pe rachete de zăpadă, o legendă locală din asezarea Old Crow, situată la 260km de Eagle Plains. Am încercat să mă detașez de timp, de alți alergători și să respect planul. Eram în competiție doar cu mine însumi și am pornit cu același gând ca anul trecut. Să termin cursa sănătos, timpul nu conta pentru că în astfel de curse nu contează că termini primul sau ultimul. Cu toții suntem învingători.
Unde anume s-a schimbat pentru tine energia cursei și când ai simțit că lucrurile nu mai sunt chiar cum trebuie?
În primele 48 de ore nu am dormit deloc și natura mi-a oferit un spectacol de neuitat datorită aurorei boreale. În prima noapte, în drum spre James Creek, am început să am halucinații. Aurora boreală a luat forma soției mele, Raluca, apoi a mamei mele și a tatălui meu. A fost copleșitor pentru că îi simțeam alături chiar dacă erau la mii de kilometri distanță.
Dimineața, când am ajuns la James Creek, mi-am făcut două porții de mâncare și un termos de ceai negru pentru că punga cu furtun din spate (camel back) în care aveam ceai mi-a înghețat în primii kilometri de la start și nu m-am hidratat deloc. În acest punct, anul trecut am dormit o oră și jumătate, dar pentru că mă simțeam plin de energie, am plecat după 30 minute spre Ford McPherson. Știam traseul de anul trecut, știam ce mă așteaptă și am pornit în ritmul meu. În astfel de curse treci prin mai multe faze de energie, dar în momentul în care depășești acel prag de oboseală sau durere, corpul tău parcă găsește noi rezerve de energie.
În a doua noapte, aurora boreală era pe tot cerul, în toată splendoarea ei. Mă aflam pe drumul Dempster, am trecut de semnul de bun venit în Teritoriile Nordice și simțeam că merg ca un om beat. Oboseala își făcea simțită prezența și am început să adorm în timp ce mergeam. Mă trezeam câțiva metri mai departe și nu îmi aminteam cum am ajuns pe partea dreaptă a drumului. Am început să văd o vulpe sărind și umbra unei persoane. A fost un sentiment foarte ciudat care mi-a făcut pielea ca de găină, dar când m-am întors, nu era nimeni acolo. Mașina, care a apărut în halucinația de anul trecut, mă însoțea din nou. O simțeam acolo, în umbră, și de fiecare dată când întorceam lumina frontalei, dispărea. Spatele mă durea de la sanie și adormeam în mers, așa că am luat decizia să dorm puțin.
Lupta cu propria minte și-un drum care merge tot înainte
© Adi Bulboacă
M-am oprit pe partea stângă a drumului, mi-am scos salteaua și m-am băgat repede în sacul de dormit îmbrăcat și încălțat. Nu știam cât de frig era și trebuia să conserv cât de mult pot căldura corpului. Ațipeam puțin, dar nu reușeam să dorm pentru că frigul mă trezea și de aceea am decis să pornesc mai departe și să dorm în Ford McPherson. Scoala din Ford Mcpherson, teritoriul Yukon, a devenit pentru câteva zile punct de control pentru 6633 Arctic Ultra.
Când am ajuns acolo, mi-am pus hainele la uscat, mi-am pansat rănile, am dormit două ore, am mâncat și am citit bilețelele primite de la copii în Poșta taberei MagiCamp pe care le-am luat cu mine pentru momentele grele. Citind fiecare rând, am ajuns din nou în tabără, amintirile m-au umplut de energie și am început să plâng.
A patra noapte am dormit-o într-o grotă de zăpadă, la -39°C și vânt cu senzație reală -57°C, pe care am săpat-o cu oala de mâncare
Organizatorii au luat decizia să te scoată din concurs și au declarat că pentru ei a fost una dintre cele mai grele ”extrageri” de acest fel. De ce au luat decizia asta și care e starea în care tu te aflai când s-a întâmplat asta?
După a patra noapte pe care am dormit-o într-o grotă de zăpadă, la -39°C și vânt cu senzație reală -57°C, pe care am săpat-o cu oala de mâncare pe marginea drumului de gheață a râului Yukon, mai aveam de parcurs 80km până la Aklavik, următorul punct de control. Nu îmi amintesc la ce kilometru m-am oprit să dorm, câte ore am dormit, nu știam ce zi este, dar când s-a făcut lumină, am ieșit din grotă. Am mâncat, m-am hidratat și am pornit la drum. Om fără chip, așa m-am simțit în a cincea zi, pentru că era atât de frig încât fața îmi era acoperită de gheață, genele erau picuri de gheață și nu vedeam bine drumul.
Teritoriul Nordic este un loc frumos, dar poate fi și unul fără milă. În acest an a testat participanții la 6633 Arctic Ultra într-o măsură pe care majoritatea oamenilor ar considera-o insuportabilă. Zi de zi ne-am confruntat cu unele dintre cele mai scăzute temperaturi din zonă. Bătrânii ținuturilor Yukon au spus că la fiecare cinci ani este o iarnă grea și acesta a fost al cincilea an.
Arcticul este un loc fără milă, căruia nu-i pasă cât de mare este cauza pentru care lupți. A fost o zi lungă în care mi-am văzut doar picioarele printr-un spațiu mic, între glugă și fermoar, spațiu care îmi permitea să respir. Era prea frig să mănânc sau să beau ceai, doar biscuiții intrau prin spațiul prin care respiram. Mă transformam într-un monstru de gheață și sunetul pașilor a devenit unul meditativ, care m-a transpus acasă lângă familie și în tabară MagiCAMP, alături de copiii pe care i-am întâlnit.
Alb nesfârșit
© Adi Bulboacă
Odată cu lăsarea serii, organizatorii au observat ritmul mecanic de mers, iar când s-au apropiat cu mașina de mine, nu i-am observat și nu am oprit. Chiar și când Scott, unul dintre medicii cursei, m-a oprit să vadă cum mă simt, eu nu l-am recunoscut inițial. I-am spus că sunt bine, deși eram într-o stare negativă, că am hainele și sacul de dormit ude de seara trecută și nu am de gând să mă opresc, mai aveam 20km până la Aklavik, unde mă aștepta un duș cald. Știam că-mi revin, am mai trecut prin starea asta. După un kilometru, mergeam din nou ca un om beat pe drumul de gheață și adormeam în timp ce mergeam. M-am trezit la un moment dat pe partea dreaptă a drumului, în zăpadă până la genunchi, și atunci mi-am dat seama că trebuie să-mi fac din nou o grotă în zăpadă și să dorm. Am găsit un loc cu zăpadă până la brâu și am început să sap cu oala de mâncare, gândindu-mă ce bună ar fi fost lopata lăsată acasă.
Nu îmi amintesc cât timp a trecut și nici nu mi-am dat seama când Martin și Scott au venit lângă mine, dar mi-au spus că trebuie să ne urcăm în mașină. Nu eram conștient de ceea ce făceau, eram concentrat la adăpost pentru că fiecare minut conta, îmi era tot mai frig. După ce au pus tot echipamentul în mașină, m-au urcat și pe mine. Nu înțelegeam ce se întâmplă, nici nu îmi amintesc foarte bine momentul, dar țin minte că Martin mi-a spus că au luat decizia spre binele meu, că viața mea este mai importantă. La cât de obosit eram mi-a luat câteva momente să realizez. Am început să plâng și să-i rog să mă ducă înapoi, pentru că vreau să continui. Era prea târziu, cursa pentru mine se încheiase la kilometrul 350.
Frica este unul dintre cele mai mari obstacole pe care trebuie să le depășim dacă dorim să ne atingem cele mai mari obiective
Oprire într-unul dintre punctele de control
© Adi Bulboacă
La o scurtă privire înapoi, ce ai fi făcut diferit pentru a preveni agravarea stării tale și scoaterea din joc? Cum ai aborda competiția pe distanța lungă la o eventuală dată viitoare?
Primele zile după ce cursa s-a încheiat, am fost supărat pe mine, pe ceea ce s-a întâmplat și pe faptul că nu trebuia să dorm, ci trebuia să merg cei 19km rămași până la punctul de control. M-am izolat în Akavik și nu am vrut să vorbesc cu nimeni. M-am tot gândit ce trebuia să fac mai bine și unde am greșit. Primul lucru și cel mai greu pe care a trebuit să-l fac a fost să mă iert că nu am știut mai bine. Să cinstesc și sa-mi respect calea. Să am încredere în călătoria mea. Să învăț, să cresc, să evoluez, să devin mai puternic după această experiență. Viața este mai importantă decât timpul. Sunt lucruri pe care le poți schimba și sunt lucruri care nu țin de tine. Frigul a fost una dintre provocările care au scos din joc 9 din 12 concurenți.
După a treia noapte am început să accept și să mă împrietenesc cu frigul. A devenit o parte din mine, ca sania de 35kg pe care o trăgeam. Factorul care și-a pus cel mai tare amprenta a fost oboseala. Lipsa somnului a generat aparția halucinațiilor, a durerilor de spate și a faptului că adormeam în timp ce mergeam. Poate că am mers prea repede și trebuia să mă odihnesc mai mult. Frica este unul dintre cele mai mari obstacole pe care trebuie să le depășim dacă dorim să ne atingem cele mai mari obiective. Teama de ceea ce poate sau nu se întâmplă, teama de eșec sau chiar teama de ceea ce vor crede alții dacă lucrurile nu funcționează exact așa cum te aștepti. Crede în tine și în visele tale. Continuă să stai în adevăr, chiar dacă te sperie. Iubirea învinge frica.
Ai fost însoțit de o echipă de filmare care a documentat cursa ta pentru a realiza ulterior un film, EverRestless. Cum a venit această idee și ce vom putea vedea în acest film?
Adi Bulboacă, fotograf, Sorin Florea, regizor, Tudor Petre, designer sunet și Vasile Flutur, scriitor, au făcut parte din echipa pentru documentarul EverRestless, o premieră pentru industria filmului românesc, fiind primul lungmetraj românesc la Polul Nord, în nord-vestul Canadei. Într-una dintre serile din tabăra MagiCAMP din 2018 l-am cunoscut pe Sorin, care surprindea emoția și trăirile copiilor din tabără. Am discutat despre experiența cursei de 193km, despre Teritoriul Nordic și frumusețea zonei, iar el a venit cu propunerea să mă însoțească și să realizeze un documentar. Pas cu pas, în cadrul proiectului s-au alăturat Adi, Tudor și Vasile.
Tudor mi-a fixat un microfon pe frunte care a captat, timp de 30 de ore, fiecare respirație, halucinație verbalizată și multe alte trăiri. Documentarul EverRestless este, în esență, o călătorie în conștiința omului care intră în cursa pentru depășirea propriilor limite, despre puterea de a rezista propriei minți atunci când realitatea se deformează. Și pentru echipa de producție, realizarea acestui documentar a fost o provocare în sine. Fiind vorba de un film independent, cheltuielile pentru realizarea lui provin din sponsorizări și donații.
Când au avut loc filmările și cum a ținut echipa pasul cu tine?
Filmările au început încă din tabăra MagiCAMP 2019, unde Sorin a surprins interacțiunea noastră, a voluntarilor alături de copii, copiii fiind motivul pentru care am început să alerg și motivația care stă la baza participării mele la 6633 Arctic Ultra. Într-una din serile din tabără am primit o lecție de la o fetiță al cărui vis era să devină medic, să ajute alți copii să învingă cancerul. După chimioterapie nu putea să meargă la școală pentru că familia avea mari dificultăți financiare. Prin cel mai recent proiect al asociației, 100 de Burse Educaționale în valoare de 600.000 lei pentru 100 de copii din tabăra MagiCAMP (bursă în valoare de 500 de lei pe lună timp de 12 luni), vreau să prevenim abandonul școlar al copiilor cu afecțiuni oncologice.
Interviurile au continuat la Cluj-Napoca, când Sorin a venit să surprindă pregătirea mea fizică, viața de zi cu zi și a realizat interviuri cu familia. Adi și Vasile se aflau în America și urma să ne întâlnim cu ei în Canada. Sorin și Tudor au zburat pe 19 februarie din București.
Ajunși în Whitehorse la 01:00 noaptea, am fost întâmpinați de un spectacol frumos oferit de aurora boreală, în culori de verde și roz. A doua zi am fost la băile termale Takhini, unde am filmat și am avut câteva sesiuni de rece-cald în zăpadă. Pe 23 februarie au urmat filmările procesului de verificare a echipamentului, unde Evan și Mark, din echipa de organizare, au venit în camera de hotel și au controlat cu un tabel în față tot echipametul de care aveam nevoie. La fiecare pas Tudor înregistra sunete și, din când în când, ne mai ruga brusc să facem liniște pentru că a auzit el ceva.
Vlad și sania cu o greutate de 35kg
© Adi Bulboacă
În următoarea zi am mers să filmăm la Lacul Pescarilor, situat la 22km de Whitehorse, iar vremea a fost de partea noastră. Am avut soare și un peisaj către munte care îți tăia respirația. Sorin a început să filmeze cadre spectaculoase cu drona, a surprins momentele când am alergat pe lacul înghețat și antrenamentul de meditație în zăpadă, în pantaloni scurți.
Pe 24 februarie, la 18:30, am avut sedința tehnică la hotelul organizatorilor unde s-a explicat traseul, regulile competiției și importanța intervenției medicilor. Pe 25 februarie, între la 10:30 dimineața și 13.00 am avut exercițiul practic care a constat în parcurgerea unei distanțe de 2.5km până la un punct stabilit de organizatori unde a trebuit să campăm, să montăm cortul și să facem mâncare. Arzătorul meu a avut probleme la presiunea lichidului din butelie și nu am reușit să fac foc. Așa că organizatorii mi-au pus la dispoziție câteva ore să rezolv problema și să mă întâlnesc mai târziu cu ei pentru un exercițiu, deoarece după lăsarea serii trebuia să punem tot echipamentul într-un camion care transporta lucrurile la Eagle Plains, unde avea loc startul.
Tudor Petre, sound designer, pregătit să fie pe urmele lui Vlad
© Adi Bulboacă
Cei trei cineaști m-au însoțit pas cu pas, au imortalizat momentele cheie din fiecare zi și au luat interviuri atât organizatorilor, cât și alergătorilor. Din Eagle Plains au urmărit experiența mea pe durata cursei, de la distanță, din mașină, pentru că regulamentul interzice orice interacțiune cu participanții. Vasile s-a alăturat echipei în Inuvik și a rămas cu noi până la final, când ne-am întors în Whitehorse. Sorin a spus că, ”este mișto și greu să faci un documentar despre cineva apropiat care trece prin momente dificile.”
Când va apărea filmul?
Adi Bulboacă: Am putea să împachetăm experiența cursei de anul acesta și să-i dăm forma unui film până la toamnă, dar sperăm ca Vlad să se întoarcă la anul și să mergem din nou după el. Deci, ca să fiu realist, aș zice că într-un an și jumătate de-acum îl dăm gata.
De la stânga la dreapta: Adi, Vlad și Tudor
© Adi Bulboacă
Cum a fost pentru voi, echipa de filmare, să trăiți pe propria piele expriența asta?
Adi Bulboacă: Cu toată pregătirea și aclimatizarea pe care le-am făcut acasă și în Whitehorse, frigul și vântul de la start tot au reușit să-mi dea niște dureri groaznice în degetele de la mâini și să mă sperie. După ce am trecut peste șocul ăsta, frigul a fost ultima problemă. Vlad ne-a ținut cu sufletul la gură și ne-a trecut printr-un rollercoaster emoțional. La unul dintre checkpoint-uri am amuțit văzându-l cât era de slăbit fizic și, în același timp, puternic mental.
Ce urmează acum pentru tine?
În 2021 vreau să mă întorc din nou la cursa de 620km la 6633 Arctic Ultra, să termin ce am început. Sper ca în septembrie să ajung la Tor des Geants, în nordul Italiei. În 2019 am finalizat cu succes cursa TOR de 130 km, cu 12.000m diferență de nivel și astfel m-am calificat la cursa TOR de 330km cu 24.000m diferență de nivel.
Vlad se va întoarce la 6633 Arctic Ultra și-n 2021
© Adi Bulboacă
