Am dansat pe muzica lui ZDA la Red Bull Soundclash. Pentru ea, evenimentul a fost o provocare. Dar și-a luat inima în dinți și, timp de două luni, a muncit să pregătească un set ca la carte, pe placul cât mai multor oameni. Să-și depășească fricile e una dintre constantele din viața ei, mai ales într-un domeniu creativ, în care oricine poate avea o părere despre ceea ce vede și aude.
Pe ZDA o cunoști de la Virgin Radio și din social media. Pe Instagram, ea are o comunitate de peste 10.000 de urmăritori. Și ține la fiecare dintre cei care-s cu ochii pe ea și-o încurajează în tot ce face: și când produce comedie și muzică, și când este sinceră și vulnerabilă vorbind despre ce se petrece în viața ei.
Ne-am reîntâlnit cu ZDA și-am aflat cum rămâne pe drumul ei când nu toate lucrurile îi ies cum își dorește, dar când muzica are puterea s-o facă să meargă mai departe și să nu renunțe.
Cum a fost pentru tine să pui muzică la Red Bull Soundclash?
Când am primit propunerea, am fost entuziasmată. Apoi m-am speriat. Dar am zis: „Ok, vreau să mă bag în chestia asta”. Am tot cochetat cu ideea de a băga muzică și mi-am spus: „I wanna do it!”
Am încercat ca muzica pe care o pun să fie plăcută pentru oricine. Iar contextul în care am făcut asta a fost ofertant, dar și înfricoșător pentru mine; sunt și perfecționistă, am și sindromul impostorului. Am pregătit acest set timp de două luni de zile: am căutat muzică, am repetat tranziții.
În ce fel te-ai pregătit pentru provocarea asta?
Inițial, m-am văzut cu FaiboX și i-am cerut câteva sfaturi. „Uite, eu am acasă aparatura asta, asta e ceea ce știu eu să fac,” i-am zis. El mi-a dat niște site-uri pe care să intru, să caut muzică și să o cumpăr. Site-uri “mai de toată lumea”, cum ar veni. Cu muzică comercială. Asta am și făcut. Însă în momentul în care am început să o mixez, I hated it. Mă zgâria pe urechi. Așa că m-am întors pe Bandcamp, locul pe care îl evitam pe motiv că nu e “pentru toată lumea”. Am ascultat foarte multe piese. Însă din 100, găsești trei bune despre care să zici: „These are it!” Dar e fun, nu mă plâng. Puteam să lucrez la corporație... (râde)
Faci muzică și cânți, faci videoclipuri și comedie, acum ești și DJ. Cum le-ai legat pe toate?
Toate au început să se lege anul trecut. După ce am terminat colaborarea cu emisiunea lui Măruță ca parte din trupa Red Blonde, în urmă cu mulți ani de zile, mi-am dat seama că, în afară de a cânta, nu știu să fac nimic. Mi-aduc și-acum aminte că ai mei îmi tot spuneau: „Vezi, Alina, ce faci, că Măruță n-o să țină forever and ever și o să trebuiască să trăiești din ceva”. Aveam 18 ani când m-am anagajat la Măruță, ce minte să am atunci? I just had fun.
Așa că am intrat în depresie. M-am închis în casă, mi-am închis Facebook-ul, Instagram-ul, am dispărut de tot. În plus, timp de vreo doi ani, am fost și într-o relație toxică, iar asta m-a împins să vreau să fac mai multe lucruri pentru mine: am început să compun la pian, să învăț să folosesc un program de făcut muzică, să mă joc cu diverse echipamente de muzică. Am tot experiementat. Când m-am angajat la TANĂNANA, am reușit să scot capul din cutia în care mă băgasem și să-mi recapăt încrederea în mine.
Încrederea asta te-a susținut să faci conținut divers pentru social media. Azi ai o comunitate de urmăritori de peste 10.000 de oameni, pe Instagram. Cum ai ajuns aici?
În pandemie am reușit să îmi cresc comunitatea. Faptul că am stat închiși în casă a fost foarte bine pentru mine, pentru că n-am mai simțit presiunea că trebuie să mă grăbesc să fac ceva, că toată lumea-n jur face lucruri și eu nu fac nimic. Eu sunt destul de confortabilă cu spațiul în care locuiesc, aici am tot ce-mi trebuie și, atunci, am început să fiu activă în social media; să devin confortabilă cu a le împărtăși oamenilor toate situațiile prin care trec și toate stările pe care le am, să fac tot felul de clipulețe amuzante, să compun piese. Cineva mi-a spus că fac meme music. (râde) Ce mă bucură pe mine e că am reușit să adun o comunitate de 10.000 de oameni doar prin ceea ce am creat eu, fără să fie nevoie să mă asociez cu alte nume.
În ce fel te-a ajutat comunitatea să-ți explorezi creativitatea?
Sunt foarte atentă la cei care mă urmăresc: vorbesc cu ei, le răspund întotdeauna la mesaje, așa mi se pare că-ți creezi o comunitate. Eu sunt managerul propriului club. Și cred în a da importanță oamenilor care te susțin, pentru că trăim vremuri în care nu mai sunt eu rockstar-ul, speciala; trăim vremuri în care we are all rockstars, deci ZDA este proiectul tuturor.
Dacă muzica ta ar fi o persoană, ce-ai spune despre ea?
Dacă oamenii sunt genderfluid, my music is genrefluid. (râde) Eu nu pot să stau într-un singur gen muzical: am și piese lo-fi, și metal, și pop, și techno.
Pui muzica ta la radio?
Nu. Am pus „antante” o dată, de un 1 iunie, și-a plăcut mult. Nu am spus că este melodia mea. Evit să pun muzica mea la radio, pentru că nu sunt acolo să mă promovez pe mine. Sunt foarte profi din punctul ăsta de vedere. Nu mi-am dorit ca lumea să spună: „Aaa, uite-o și p-asta, mă, își pune muzica...”. Oamenii pot fi răutăcioși. Ca cei care au spus: „Ce janghină de melodie”, „Cea mai proastă melodie pe care am auzit-o vreodată” sau „Credeam că muzica de la noi mai poate fi salvată!” Îndreapt-o tu, tati, dacă poți! (râde)
Chiar dacă sunt multe lucruri care nu ți-au ieșit cum ți-ai dorit, n-ai încetat să faci treaba în care crezi. Ce te-a ținut în mișcare, pe drumul ăsta?
M-am lovit de foarte multe ziduri și asta m-a rănit – we're fucking artists, we're supposed to be sensitive. Întotdeauna corpul mi-a zis că-mi place să cânt, să cânt este ceea ce mă face cea mai fericită, dar cred că trebuie să te hotărăști dacă vrei să faci din asta business-ul tău și să fie sursa ta de venit sau s-o păstrezi pentru fluturașii ăia din stomac. Să ai și fluturași, și să-ți aducă și bani, e mai greu.
Sunt artiști care au avut norocul să fie văzuți de cine trebuie, care au tras și au fost și suficient de excentrici încât să atragă atenția și să pursue their dreams. Un astfel de om e Killa Fonic, de exemplu. Dacă te hotărăști că vrei să faci din muzică meseria ta și să faci bani, adică să fie sursa ta de venit, trebuie să faci și niște compromisuri.
Dacă vrei să faci bani din muzică, trebuie să faci câte-o piesă pe zi. Eu nu fac asta, pentru că mi-am dat seama că nu mă pot îmbogăți din proiectul meu. E destul de nișat și nișele nu plătesc facturi. Dacă aș începe să mă îndrept către un stil comercial, ar însemna că am luat-o de la zero degeaba și mai bine mă întorc la a cânta coveruri. Însă mai sunt momente, cum a fost la Red Bull Soundclash, de exemplu, când zic: „Aș vrea să împart această sclipire cu mai multă lume...”. Poate că trebuie să-ncerc mai mult!
We're fucking artists, we're supposed to be sensitive.
Așadar, încotro vezi povestea ta cu muzica îndreptându-se?
Vreau să fac un album despre viața mea și abordarea va fi total diferită de cea pe care am avut-o până acum. Eu am fugit multă vreme de a cânta cu vocea. Am trecut și printr-o perioadă în care aveam atacuri de panică atunci când cântam și am depășit-o punându-mă în situații inconfortabile. Am în plan acum să cânt mai mult.
De ce ți-a fost frică să cânți cu vocea?
Cineva foarte drag mi-a zis: „Cânți prost!”
Ai trecut peste asta?
Da, fiind foarte atentă la ce fac cu vocea. Am făcut vocalize, am făcut terapie, am lucrat unde eram nesigură. Când sunt nesigură pe ceva, repet acel lucru până îmi vine rău și sunt sigură pe el. Nimic nu este imposibil, trebuie doar să repeți până devii confortabil cu ceea ce faci. Când ești confortabil, nu mai ești atât de self-conscious și ajungi să trăiești momentul.